Adrian Popescu – Mâinile urâte

Aceste mâini urâte, învineţite de frig,
au scris totuşi poeme frumoase,
un ac avionul, printre noruri, un mig
însăilează albastrul, îl coase.

Şi el, aparatul de aproape-i urât şi caduc.
Fuzelaju-i pătat, eleroanele vechi,
dar nevăzute în trup ţevile duc
benzina de la coadă la cap şi urechi.

Înţesat de lichid e un mormânt zburător,
îmbibat de neant o torţă-i bietul poet,
ajunge-o scânteie şi cade din zbor,
explodând, mistuit de focul secret.

Aceste mâini urâte chiar dacă nu scriu,
au ştiut să zboare şi să înoate-n eter,
plutesc în cerul de vară, sicriu
şi coroană, unite-n silabe de ger.