BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

E.M.Cioran – Caiete(1969-1972)


Toată viaţa am fost victima unor nedreptăţi. Aş fi putut să le evit ori să le neutralizez. Din masochism le-am suportat, după cum am suportat calomnii fără a încerca să ripostez, doar din plăcerea secretă de a fi victimă.

Lăsaţi slobodă gura lumii. Până la urmă adevărul va ieşi la iveală. Mai bine orice decât înjosirea. Nedreptatea e necesară spiritului: îl întăreşte, îl purifică.
În materie de luciditate, o victimă este întotdeauna mai presus de persecutorii săi. A fi victimă înseamnă a înţelege.

Sunt douăzeci, ce zic, treizeci de ani de când sunt calomniat, de când fac figură de blestemat. Gustul tare al nedreptăţii. Într-un sens, nu mi-ar plăcea ca ceilalţi să fi fost echitabili cu mine. E mult mai fecund să fii respins şi chiar uitat, decât acceptat. Nu ţin să fiu bine văzut de semenii mei.

La începutul căsătoriei sale, Tolstoi scria: „Am în permanenţă impresia că am furat o fericire nemeritată, nelegitimă şi care nu-mi era destinată.”
… Eu am avut toată viaţa, pentru orice lucru bun ce mi se întâmpla, sentimentul că nu-mi era destinat.

Sentimentul meu dominant e că sunt victima unei mari nedreptăţi – dar care anume, mi-ar fi greu să spun. E blestemat cel care se crede blestemat.

Dacă te asaltează gândurile negre, nu e din cauza lecturilor. Am predispoziţia de a-mi converti necazurile în nenorociri, iar nenorocirile în dezastre.

Sarcina duşmanilor noştri e să ne inventeze un trecut. Şi izbutesc lesne, având în vedere că ceilalţi abia aşteaptă să-i creadă.

M-am hotărât să scriu un eseu despre calomnie. Voi încerca să descriu figura calomniatorului. Fiecare cu monstrul pe care îl merită. Individul care te pândeşte zi şi noapte, umbra care te urmăreşte şi căreia îi simţi prezenţa odioasă, malefică, fiinţa otrăvită, sinistră, care veghează şi împotriva căreia nu poţi nimic. E la fel de puternic ca demonul, e demonul – căci este omniprezent, indiscret, curios, băgăreţ, şi atât de aproape de tine. Iubirea cea mai pasionată nu apropie două fiinţe mai mult decât o face calomnia: calomniatul şi calomniatorul sunt fraţi siamezi, constituie o unitate „transcendentă”, sunt sudaţi unul de altul pentru vecie. Nimic nu-i va putea despărţi. Unul face răul, celălalt îl îndură. Iar dacă îl îndură, e pentru că s-a obişnuit să-l îndure, pentru că nu se mai poate lipsi de el, ba chiar îl doreşte. El ştie că dorinţele îi vor fi împlinite cu asupra de măsură, că va fi ghiftuit, că nu va fi uitat, că e veşnic prezent în mintea ponegritorului.

Se poate spune împotriva ta orice. Toată lumea va crede. Calomniatorul e mai mult decât un duşman, căci duşmanul atacă din faţă. Calomniatorul, pe la spate: te urmează, te urmăreşte, loveşte din umbră, e un mişel, o iudă, nu se măsoară cu tine cum ar face-o un duşman, te sapă fără să rişte, te ucide fără să aibă demnitatea unui asasin.
E un soi de blestem josnic, de jeg predestinat, de vampir abject care se leagă de numele şi de sângele tău, şi le devoră pe amândouă.

Viaţa este extraordinară, în sensul în care actul sexual este extraordinar: în timp ce, iar nu după. De îndată ce te aşezi în afara vieţii şi o priveşti din afară, totul se năruie, totul pare amăgire, ca după isprava sexuală.
Orice plăcere este extraordinară şi ireală şi tot aşa stau lucrurile cu orice act al vieţii.

Mă aflu într-o poziţie echivocă faţă de toată lumea, de vreme ce nu sunt de partea nimănui şi am trădat pe rând diversele credinţe pe care le-am putut apăra.

Sunt infinit mai aproape de muzică şi de poezie decât de înţelepciune sau de religie. Căci la mine absolutul ţine de starea sufletească. El cere continuitate, adică tocmai ce-mi lipseşte. Prea des mă copleşeşte urâtul ca să pot face efortul necesar celui mai mic progres lăuntric. Nu pot fi decât cel care sunt. Ca Dumnezeu…

Numesc dialog esenţial dialogul pe care l-ai putea avea cu tine însuţi drept singur interlocutor.

Să concepi un orgoliu cosmic, să te crezi egalul lui Dumnezeu sau chiar superior lui – asta da. Dar să rivalizezi cu oamenii, să fii ceva în ochii lor, nu, nici vorbă. De aceea îl apreciez pe misticul oricât de „simplu”, care-şi restrânge relaţiile la acelea cu Dumnezeu.

Rivalitatea dintre sfinţi, invidia care există între ei, te face să crezi că într-adevăr la perduta gente e, fără excepţie, perduta. Până şi Buddha era detestat de înţelepţii din vremea lui. La toate nivelurile, aceeaşi mizerie. Şi te mai miri că cutare scârţa-scârţa pe hârtie îl detestă pe cutare din colegii lui. Nu există leac pentru această boală. Istoria lui Cain şi Abel rezumă toată istoria, ba chiar o face superfluă. Intuiţiile originare sunt aproape totdeauna definitive. Ar trebui să le rumegăm întruna şi să nu ne îndepărtăm de ele decât din gust pentru paradox.

Nu cred să existe plăcere mai deplină decât să calci în picioare ceea ce ai adorat.

Să faci, e greu; să distrugi, e uşor. Fără această uşurinţă răul n-ar exista. Şi nici moartea.

Când scrii o carte, o scrii pentru toată lumea, mai puţin pentru prietenii tăi. Pentru ei e un dar otrăvit de care se bucură cu o grimasă.

Drama mea: sunt un violent pornit pe calea înţelepciunii, un violent care se emasculează, care-şi reprimă toate pornirile. Care-i adevărata mea natură, care-mi sunt poftele? Să trag palme, să-i scuip pe oameni în faţă, să răcnesc, să-mi târăsc victimele pe jos, să le calc în picioare, să urlu, să mă zvârcolesc. Mi-am impus exerciţiul înţelepciunii, ca să-mi reprim furia, iar furia mea se răzbună de câte ori poate. Cine n-a cunoscut furii teribile nu ştie nimic despre sinucidere, care e un fenomen de turbare.

„Tot ce se perfecţionează din cauza progresului piere din aceeaşi cauză”(Pascal)
Epictet şi Montaigne sunt prolicşi, în special primul.
Pascal îşi trage forţa din concizie. Avea geniul formulei.

Părăsirea, abandonul etc. – dacă aceste stări nu ar juca un rol atât de important în mistică, nu aş fi fost atras de ea niciodată. Dacă o iubesc, e pentru că în ea îmi regăsesc rănile.

Beckett, apropo de Demiurg, îmi scrie: „Printre ruinele tale mă simt la adăpost”.

Primit o altă scrisoare de la Ion Alexandru, foarte frumoasă, în care îmi spune că Demiurgul l-a întristat adânc. Aproape că se simte rănit în sentimentele lui de creştin. Ce pot să-i răspund? Nu pare să poată concepe existenţa ,totuşi reală şi legitimă, a blestematului. Îmi vorbeşte de Tatăl cu o fervoare care mă depăşeşte. Am sentimentul că sunt Ivan în faţa lui Alioşa. Cine e în greşeală, el sau eu? El crede că adevărul e de partea lui, când de partea lui nu e decât speranţa. Adevărul e un lucru mai cumplit decât îşi închipuie el şi e posibil – lucru ce l-ar uimi grozav – ca eu să fiu mai aproape de adevăr decât el. Şi credinciosul şi necredinciosul suferă de aceeaşi formă de orgoliu, doar conţinutul e altul. Amândoi cred că deţin adevărul; altfel n-ar putea să trăiască. Însă cuvântul acesta, adevăr, n-ar trebui folosit.
A recurge la el înseamnă trufie şi chiar neruşinare.

Puţin câte puţin, ne obişnuim cu nedreptăţile cărora le cădem victimă, sfârşim chiar prin a le iubi.
Ele fac parte din decorul şi din structura existenţei noastre, se confundă cu ea.

Dacă vreun om s-a devorat pe el însuşi, acela sunt eu.

Câţi imbecili şi nebuni am putut să admir!
Când mă gândesc la trecutul meu, mă copleşeşte ruşinea.
Atâtea entuziasme care mă descalifică.

Azi-dimineaţă, la piaţă, mi-am amintit preceptul budist potrivit căruia tot ce mâncăm e sortit putrezirii. Cred chiar că textul e mai clar şi spune că orice aliment nu-i decât putregai.

Budismul nu e pesimist. Budismul e seninătatea ce urmează unei lichidări generale… Beatitudinea non-posesiunii.

Sunt anumite sieste din care ies ca dintr-o tragedie.

Pe perete, am citit o inscripţie scrisă cu litere mari:
„Urâtul, rodul amarei nepăsări” – Baudelaire, providenţa învinşilor.

Un om ca Cezar pare să fi fost străin de orice sentiment religios profund. De aceea se credea coborâtor din zei sau în stare să se ridice la rangul lor…

„Toată opera lui Baudelaire într-un singur volum”. Dacă Baudelaire ar fi prevăzut o asemenea oroare, sila pe care o simţea pentru lumea modernă ar fi degenerat în furie convulsivă.

Nevoie fizică de dezonoare. Mi-ar fi plăcut să fiu fecior de călău.

La piaţă, am rumegat „cugetarea” de alaltăieri, anume că trăim ca să ne batem joc de univers, că poate existenţa nu are alt sens. Să pui la îndoială totul, pe tine însuţi şi lumea şi să-ţi baţi joc de tine şi de lume. Apoi să-ţi baţi joc de bătaia de joc şi aşa mai departe.

Cei care au prea multe talente nu au în realitate nici unul şi orice fac e mediocru.

Mă deznaţionalizez din ce în ce mai mult. Cum am putut să mă închin atâta originilor mele? Nu aparţin lumii!
Cum aş putea aparţine unei patrii?

Sinuciderea: să murim înainte de a muri.

Naşterea fiind o catastrofă, suntem cu toţii supravieţuitorii ei.

Trebuie să curajul să nu te sprijini pe nici o religie şi pe nici o filozofie.

Nimic nu este mai umilitor decât să te ştii apreciat, să te gândeşti că meritele îţi sunt recunoscute. Nu spun că trebuie să cauţi nedreptatea, dar când apare trebuie s-o accepţi şi, la nevoie, s-o aştepţi. Cel mai rău este să fii un blestemat încununat cu lauri.

Să concepi gândirea ca un venin autodistructiv, ca produsul unei vipere ce se atacă singură.

Relaţiile cele mai complicate, mai cumplite, mai ambigue pe care le avem nu sunt cele cu superiorii sau cu duşmanii, ci cu prietenii noştri. Fiecare dintre ei este un inamic virtual.
Prin urmare, ne putem aştepta orice de la el şi trebuie să fim cu ochii în patru. Cu un duşman, în schimb, ştim la ce să ne aşteptăm. În relaţiile noastre cu el, ce-a fost mai rău a rămas în urmă. Iar încurajator este că într-o zi ne-ar putea deveni prieten. Această speranţă ne e de cel mai mare ajutor atâta timp cât nu se realizează. Căci o dată realizată, cădem iarăşi în incertitudine şi perplexitate.

Tot ce am descoperit, am descoperit consumându-mă. M-am diminuat ca să pot pătrunde anumite adevăruri.

Amestec de înţelept şi de estet, un blestemat elegant.

Golit de nenumărate ceasuri de flecăreală. Sunt devorat de Conversaţie.

Insomniacul este vrând-nevrând un teoretician al sinuciderii.

Nu cunosc nimic mai trist decât o carieră care începe. De unde groaza mea faţă de căsătorii, faţă de începuturile de tot felul. În faţa fiecărui caz, nu mă gândesc decât la decepţia ce va încununa atâtea speranţe şi iluzii.

Religios în mine e doar dezgustul de lume. Dar până şi acest dezgust este impur. Aşa se explică relaţiile mele intermitente şi nereuşite cu absolutul.

Despre utilitatea duşmanului. Doar cel ce face gol în jurul nostru ne ajută.
Le sunt recunoscător celor care au făcut să fiu mai singur, care, fără voia lor(dar ce contează) au contribuit la întărirea mea spirituală.

Apropiaţii noştri sunt cel mai puţin dispuşi să ne recunoască meritele. Sfinţii au fost întotdeauna contestaţi de prieteni şi de vecini. Să nu uităm că cel mai înverşunat duşman al lui Buddha a fost vărul său şi abia după aceea diavolul. Nu preţuim ceva decât în ochii celor ce ne ignoră antecedentele.

I-am scris lui Arşavir că fără orgoliul eşecului viaţa ar fi aproape insuportabilă. Iată cheia înţelepciunii pentru cei care nu sunt înţelepţi. Cu toată sinceritatea, cred că nu există înfrângere mai gravă decât succesul, acceptarea, consimţământul, aplauzele, de la oricine ar veni, chiar şi de la singuratici. Nu ştiu mai mare umilire decât aceea de a fi recunoscut. Mai bine pe fundul unui canal decât pe un piedestal.(De aceea nu mă iert când simt o cât de mică amărăciune din cauza tăcerii din jurul activităţii mele – imperceptibile, trebuie să recunosc.)

Niciodată nu mă îndoiesc mai mult de mine însumi ca atunci când primesc scrisori cu elogii frenetice.

„Viaţa e o permanentă abatere ce nu ne permite nici măcar să devenim conştienţi de sensul de la care ea se abate.”
(Franz Kafka)

Cenzorii cei mai nemiloşi sunt suspecţi. Mă gândesc la x care se pretează la orice, care abia aşteaptă să vândă o conştiinţă pe care n-o are… , şi care totuşi îi este cumpărată – ei bine, dacă stai să-l asculţi, el e un sfânt care nu face nici un fel de compromis, în timp ce ceilalţi sunt nişte ticăloşi mai mult sau mai puţin, desigur, căci în incriminările lui catadicseşte să introducă oarece nuanţe.

Trăim din parfumul unui vas gol.

Am încercat adineaori să-mi închipui imaginea pe care şi-o fac ceilalţi despre mine, ce sunt pentru ei: cu neputinţă să izbutesc. M-am gândit, de pildă la x: ei bine, ştiu cine este, cum îl văd ceilalţi, ştiu totul despre el, mai puţin cum se vede el însuşi.
Sentimentul meu obişnuit e că nu exist. Când merg undeva, ştiu cine este fiecare şi cum e văzut de ceilalţi; singurul necunoscut, pentru mine, sunt eu. Să te iubeşti pe tine însuţi e un lucru absurd, incredibil, smintit: să-l iubeşti pe unul despre care nu ştii nimic.

Să fii singur într-o pădure şi să auzi frunzele căzând în jurul tău.

Doar trei persoane au însoţit pe ultimul drum rămăşiţele pământeşti ale lui Leibniz.

Toamna e mult mai ELOCVENTĂ decât un cimitir. Toamna într-un cimitir e aproape un pleonasm. Totul e sortit să CADĂ. Este chiar sensul profund al timpului.

Samuel Beckett. Premiul Nobel. Ce umilinţă pentru un om atât de orgolios! Tristeţea de a fi înţeles!
Beckett sau anti-Zarathustra.
Viziunea post-umanităţii(cum se spune post-creştinism)
Beckett sau apoteoza subomului.

A te manifesta e poate un păcat.

Dacă e musai să vorbim de „mister”, naşterea e un mister, unul mult mai adânc decât moartea.

În ce priveşte moartea, oscilez mereu între „mister” şi „nimic”, între piramide şi morgă.

Neîndoielnic, Nietzsche e cel mai mare stilist german.
Într-o ţară în care filozofii scriau foarte prost, trebuia, prin reacţie, să se nască un geniu al Verbului, cum nu are nici măcar un popor îndrăgostit de limbaj, ca poporul francez. Căci în Franţa nu există un echivalent al lui Nietzsche – în planul expresiei, vreau să spun al intensităţii expresiei.

„Orice artist vine pe lume ca să spună un singur lucru, un lucru mic de tot, atât trebuie să găsească el, grupând tot restul în jurul lui.” (Paul Claudel).

Iarta-mă, Doamne, căci sunt român!

Te naşti înţelept – sau devii după ce-ai iubit şi apoi ai trădat pe rând toate cauzele.

Nu mă simt cu adevărat eu însumi decât în acele stări de dincolo de disperare.

Boala te face să pierzi contactul cu mulţimea. Boala merge la esenţă, la Unul. Nu poţi crede că un bolnav nu se gândeşte la Dumnezeu, la ceea ce rămâne când totul a dispărut.

La mine, orice dorinţă naşte o contra-dorinţă: în orice caz dorinţa contrară. Astfel încât, orice-aş face, contează doar ceea ce n-am făcut.

Azi-dimineaţa, în pat, am meditat la motivele pentru care Weininger m-a pasionat atât în tinereţe. Îmi plăcea, evident, că ura femeia. Dar şi mai mult mă seducea faptul că, evreu fiind, îşi detesta neamul, la fel cum mie, român, îmi era groază că sunt român. Refuzul originilor, neputinţa de a te resemna să fii ceea ce eşti, drama de a te visa altul, le cunoşteam pe toate; mi se părea, însă, că Weininger a mers cel mai departe în acea voinţă, acea căutare a autonimicirii, că reprezintă un caz-limită, cazul.

Două lucruri care au contat enorm în viaţa mea: muzica şi mistica(deci extazul) – şi care se îndepărtează…
Între 20 şi 25 de ani, orgie a amândurora. Pasiunea pentru ele era legată de insomniile mele. Nervi incandescenţi, întinşi să plesnească în fiece clipă, pofta de a plânge dintr-o fericire insuportabilă… Toate au fost înlocuite de acreală, de zbucium, de scepticism şi de anxietate.
Pe scurt, o scădere a temperaturii lăuntrice – singura explicaţie că mai sunt în viaţă. Căci dacă era să rămân în starea aceea de ebuliţie, de mult mi-aş fi ieşit din minţi.

„Viaţa mea e şovăiala în faţa naşterii.”(F. Kafka).
E ceea ce am simţit întotdeauna.

Un individ ca şi un popor nu-şi dă măsura decât când e învins.(Mă gândesc la evrei).
Un ins, de îndată ce a reuşit, nu mai prezintă nici un interes. Ceea ce putea fascina la germani în timpul ultimelor două mari războaie, era cvazicertitudinea că se îndreaptă spre dezastru. Nici vorbă aici de fascinaţia eşecului pentru sine, ci de acel lucru capital care, în eşec, se dovedeşte a fi esenţa, adevărul unei fiinţe. Atunci e cu adevărat ea însăşi, iar nu în iluzia şi arognţa reuşitei. Iată de ce un erou nu este cu adevărat erou decât în prăbuşire, care e pedeapsa lui glorioasă. Altfel spus, adevărul se află în suferinţă, sau mai curând suferinţa este adevărul.

Vidul e dimensiunea metafizică a tăcerii
(sau: vidul este nuanţa extremă a tăcerii)

Dacă expresia „Totul şi nimic” se potriveşte la ceva, aceea este sexualitatea, să zicem orgasmul.

Vorbim de reuşită, de reuşită. Fiecare clipă care trece e un eşec. Cred că esenţa timpului este eşecul, de aceea timpul e atât de tulburător şi de asemeni captivant.
Nu ştim ce formă va avea acest eşec, nu-i cunoaştem chipul. Iar această neştiinţă face farmecul vieţii.

Ce sunt? – Un gânditor al umilinţei. (N-ar trebui să spun: ce sunt, ci mai degrabă: ce-aş vrea să fiu. Dar poate chiar asta sunt.)

Mi-am investit toate entuziasmele în cauze ce nu puteau sfârşi decât dezastruos. Am instinctul cauzelor pierdute.

Regretul este automat o stare poetică.

Doar drama individuală este universală. Dacă sufăr cu adevărat, sufăr cu mult mai mult decât un individ, depăşesc sfera eului meu, regăsesc fiinţa celorlalţi. De aceea singurul mod de a rămâne în adevăr e să ne ocupăm de ceea ce ne priveşte – şi atât.

Urâtul la toate nivelurile, de la tangou la Apocalipsă. Asta e atmosfera vieţii mele de fiecare zi.

Sila de a fi om, dezgustul, repulsia fizică şi morală pe care o inspiră omul n-au fost nicicând împinse atât de departe. Cunoşteam bine textul francez: în englezeşte e şi mai dur. Întors după 5 ani de absenţă şi îmbrăţişându-şi nevasta, Gulliver leşină de scârbă. Venea din ţara cailor şi nu suporta duhoarea animalului uman. Omul pute, e un monstru puturos, iată concluzia lui Swift. Nu-i de mirare că a detestat sexualitatea şi că a murit virgin. Nici un ascet, în nici un moment al istoriei, n-a mers atât de departe ca el. Cele mai importante acte ale vieţii devin impracticabile din cauza unui simţ al mirosului prea fin. Sfinţenia însăşi nu e poate decât spaima, decât panica în faţa anumitor mirosuri.

Nu sunt în drept să mă plâng de compatrioţii mei şi de întrebările lor indiscrete, căci au şi ele avantajele lor: te provoacă, te irită, te pun în mişcare, te… Au acelaşi efect ca anumite procedee brutale folosite în zen pentru a provoca aşa-numitul SATORI.
Chiar şi o tâmpenie, de ce n-ar putea declanşa iluminarea? Face cât un pumn în plină figură.

Fiecare zi e pentru mine o victorie asupra urâtului. Sunt aşadar un luptător. Ce este urâtul? E starea prin care se exprimă în cotidian nepotrivirea dintre lume şi noi, e suferinţa unei discordanţe fără leac. Această suferinţă creşte sau scade, dar în oricare dintre clipele ei, în minte îţi revine, aceeaşi întrebare: Ce caut eu aici?

Nu am trăit în adevăr, în esenţial, decât atunci când reacţionam ca şi cum nu exista nimic în afară de mine şi de Tot, nu îndrăznesc să spun Dumnezeu.

Cu Bach, viaţa ar fi suportabilă chiar şi într-un canal.

Trăiesc în oroare nu prin opţiune, ci din fatalitate.
Oroarea e sarea vieţii, oroarea e chin, iar eu am suferit atâta în viaţa mea că nu mai pot trăi fără să sufăr.

În acest moment sufăr. Această senzaţie nu are sens decât pentru mine: ea coincide cu viaţa mea – acum în orice caz. Acest eveniment, crucial pentru mine, este inexistent şi aproape inimaginabil pentru restul fiinţelor. Mai puţin pentru Dumnezeu, dacă acest cuvânt ar fi mai mult decât un cuvânt. Se vede aici rolul religiei şi ceea ce în ea este de neînlocuit, unic.

Cea mai mare întâlnire din viaţa mea: Bach. După el, Dostoievski; apoi scepticii greci, apoi Buddha… pe urmă, dar ce mai contează ce vine pe urmă…

Trebuie să suporţi o infamie, la fel cum suporţi o infirmitate. Tot ce ni se întâmplă e suferunţă, binele ca şi răul. Mai ales binele.

Fără plictis n-aş fi avut identitate. Prin el, şi din cauza lui, mi-a fost dat să mă cunosc. Dacă nu l-aş fi cunoscut niciodată, m-aş ignora total, nu aş şti cine sunt.
Plictisul e întâlnirea cu sine – prin perceperea nulităţii sinelui.

În orice teamă există un fond de laşitate. Până la urmă, nimic nu poate sfârşi cu bine; ar trebui s-o ştim şi totodată să avem curajul să nu ne gândim la asta.

Pentru anxios, nu există nici o diferenţă calitativă între succes şi eşec. Reacţia lui e până la urmă aceeaşi faţă de amândouă. Amândouă îl deranjează deopotrivă.

Tot ce merge rău, merge de la sine.

niciun răspuns to “E.M.Cioran – Caiete(1969-1972)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: