BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

Mircea Cărtărescu – Occidentul


am văzut New-Yorkul şi Parisul, San-Francisco şi Frankfurt
am fost unde n-am visat să merg vreodată.
am venit înapoi cu un teanc de poze
şi cu moartea în suflet.
crezusem că însemn ceva şi că viaţa mea înseamnă ceva.
văzusem ochiul lui Dumnezeu privindu-mă prin microscop
privindu-mi zvârcolirile de pe lamelă.
acum nu mai cred nimic.
am fost bun pentru o stabilitate tâmpită
pentru o uitare adâncă
pentru un vagin singuratic.
hoinăream prin locuri care acum nu mai există.
oh, lumea mea nu mai există !
lumea mea nu mai există !
lumea mea împuţită în care însemnam ceva.

eu, mircea cărtărescu, sânt nimeni în lumea cea nouă
există 10 la puterea 38 mircea cărtărescu aici
şi fiinţe de 10 la puterea 38 de ori mai bune
există cărţi aici mai bune decât tot ce am făcut vreodată
şi femei cărora li se rupe de ele.
oul pragmatic se crapă şi Dumnezeu este aici
chiar în creaţia lui, un Dumnezeu mişto înţolit
în oraşe frumoase şi toamne splendide
şi-ntr-un fel de nostalgie blândă a Virginiei de sud în maşina
lui Dorin (country music în boxe)…

îmi văd acum lungul nasului
şi văd lungul nasului literaturii
căci eu am văzut Sears Tower
şi am văzut Chicago, în ceaţă verzuie, de sus, din Sears Tower
şi pe terasa unui zgârie-nori alergau doi ogari
şi i-am zis Gabrielei, cum ne beam Coca-Cola,
că viaţa mea s-a sfârşit.
e ca în Magii lui Eliot : am văzut Occidentul
am trecut cu avionul peste Manhattan
am privit cu ochi mari moartea mea fermecată
căci moartea mea este asta.
am privit vitrinele cu motociclete Suzuki
şi m-am vazut în ele jegos, anonim
am umblat ore-n şir prin Königstrasse
printre puştii cu skateboards.
eram omul alb-negru dintr-o poză color
Kafka între arcadieni.
poeme, poheme, filosentiame
modernisme şi discuţii la cârciumă despre care-i mai mare
clasamente făcute-n tren (veneam din Oneşti) : care-s cele mai bune
romane româneşti de azi
cei mai buni zece poeţi în viaţă
aşa cum papuaşii
scuipă şi acum în ceaunul cu vin de palmier, să fermenteze…
dar poezia e un semn de subdezvoltare
şi la fel să-ţi priveşti Dumnezeul în ochi
deşi nu l-ai văzut niciodată…

am văzut jocuri pe computer şi librării şi mi s-au părut la fel amândouă
am înteles că filosofia e entertainment
şi că mistica e show-biz
că sânt doar suprafeţe aici
dar mai complexe decât orice profunzime.
ce pot fi eu acolo ? un om încântat, fericit până la nebunie
dar cu viaţa lui terminată .
cu viaţa lui futută definitiv, ca a viermelui din cireaşă
care s-a crezut şi el cineva
până s-a trezit în lumină, cu gunoiul lui lângă el
(gunoiul meu, amărâtele mele poeme)
am văzut oameni pentru care legea avorturilor
e mai importantă decât sfărâmarea Sovietelor
am văzut ceruri înalte şi albastre, pline de luminiţele avioanelor
şi am cunoscut urletul celor patru mii de universităţi.
m-am suit în turnul Eiffel pe scări
şi-am suit în Centrul Pompidou prin tubul de plexiglas
şi la Iowa City am fost la Fox Head…

am trăncănit despre postmodernism la Ludwigsburg
cu Hassan şi Bradbury şi Gass şi Barth şi Federman
aşa cum mai bavardează condamnatul cu călăul lui
am înregistrat pe reportofon vuietul securii
care-mi desparte capul de trunchi.
îmi venea să plâng în luxul din Monrepos :
cum e posibil ? de ce ne-am născut de pomană ?
de ce să luptăm cu Vadim şi cu Funar ?
de ce nu putem o dată trăi ?
de ce acum, când am putea, în fine, trăi
respirăm din nou mirosul acru-al pubelelor ?
postmodernism şi pa’şopt
deconstrucţie şi tribalism
pragmatism şi ombilicuri
şi viaţa, care este aiurea …

am văzut San Francisco, golful albastru cu nave
şi mai departe oceanul cu insule-mpădurite
Pacificul, dacă poţi să-ţi închipui !
mi-am muiat palmele-n oceanul Pacific „thanking the Lord
for my fingers”.
m-a prins un dor de ducă dement.
şi la celebra librărie a lui Ferlinghetti ( există cu adevarat ! )
ca şi când
ai pătrunde conştient în propriul tău vis sau într-o carte…
m-au înnebunit şoselele din San Francisco
şi Grant Street cu chinezării
şi palmierii uriaşi şi fetele extrem de haioase
din saloanele de coafură
( clientele
nu se priveau în oglinzi, ci-n monitoare color )
şi nopţile americane, ţii minte, Mircea T. ?
lângă căsuţa ta şi-a Melissei, după ce
întreaga după-amiază privisem filme SF, mâncasem tacos
şi băusem bere Old Style
când am ieşit afară ne-au copleşit stelele
şi avioanele tăcute mişcându-se printre ele
şi în maşina ta, vechiul Ford, aerul era îngheţat
şi m-ai dus, trecând prin oraşul gol, până la dragul
meu Mayflower Residence Hall.
şi paradele de Thanksgiving şi de Halloween
cu bătrâni bancheri costumaţi în urşi şi clowni
şi băiatul de origine cehă interesat de Faulkner
şi micuţa coreeană din Cambus-ul galben
şi melancolia frunzelor galbene în Iowa City
şi noi doi, Gabi şi eu, facând cumpărături, ore-n şir
la Target şi K Mart şi Goodwilluri
dar şi la fantasticul Mall din centru…

…mestecam bomboane cu scorţişoară în prima mea dimineaţă în Washington
cu aparatul foto de gât, în frigul pieţei Dupont…
…am dat 7 $ să văd Zoo-ul din New Orleans
şi ploua, şi toate animalele erau în vizuinile lor…
… în taxi, certându-mă cu şoferul negru,
nepricepând o vorbă din ce-mi spunea: “Hey, man…”
… mese minunate în restaurante chinezeşti, thailandeze,
dar cea mai minunată la Meandros, grecii din Soho…
…The Art Institute ( impresionişti cât cuprinde )
…The Freak Museum ( amaizing : trei Vermeer ! )
…The National Gallery ( retrospectiva Malevici )

un om îngheţat pentru o sută de ani
deschide ochii şi alege să moară .
ce a văzut era prea frumos şi prea trist.
căci nu avea pe nimeni acolo şi între degete avea panariţiu
şi dinţii îi erau aşa stricaţi
şi în minte
avea tot felul de lucruri fără utilitate
şi tot ce facuse vreodată
avea jumătate din consistenţa vântului .
un om inventase, pe-o insulă îndepărtată
o maşină de cusut făcută din bambus
şi se credea genial, căci nimeni dintre ai lui
nu mai scornise aşa ceva . iar când au venit olandezii
l-au răsplătit pentru invenţiune
dându-i în dar una electrică .
( mulţumesc, a zis, şi a ales să moară )
nu-mi găsesc locul, nu mai sânt de aici
şi nu pot fi de acolo

iar poezia? mă simt ca ultimul mohican
ridicol asemeni dinozaurului Denver.
poezia cea mai bună e poezia suportabilă,
nimic altceva : doar suportabilă .
noi am făcut zece ani poezie bună
fără să ştim ce poezie proastă am făcut .
am făcut literatură mare, şi acum întelegem
că ea nu poate trece de prag, tocmai fiindcă e mare,
prea mare, sufocată de grăsimea ei .
nici poemu-ăsta nu-i poezie
căci doar ce nu e poezie
mai poate rezista ca poezie
doar ce nu poate fi poezie.

Occidentul mi-a deschis ochii şi m-a dat cu capul de pragul de sus.
las altora ce a fost viaţa mea până azi .
să creadă alţii în ce am crezut eu .
să iubească alţii ce am iubit eu .
eu nu mai pot.
nu mai pot, nu mai pot .

* Nimic; Poeme (1988-1992); Editura Humanitas; Bucureşti; 2010.

niciun răspuns to “Mircea Cărtărescu – Occidentul”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: