BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

Mircea Cărtărescu – Când ninge, când ninge şi ninge …


Dimineţi fericite lângă aragaz, privind cum florile de gheaţă
se moaie încet – dimineţi fericite
când zăpada se depune, se depune, se depune
-ntre blocuri. Doamne,
de ce-mi dai tu dimineţi fericite ? Dimineţi fericite
deschizând geamul, înghiţind gerul
şi privind cum zăpada cade-ntre blocuri. Ar putea fi
Canada, Siberia …

Nimeni nu mă fute la cap.
Maşina mea de scris uguie.
M-am îmbrăcat gros.
Mi-am băut nesul.
Mi-am scris cărţile.
Mi-am trăit viaţa.
Am aprins aragazul cu bricheta albastră, de plastic transparent.
Am visat ceva, dar nu mai ştiu ce.

Ce ciudăţenie, fulgii zboară în sus, e atâta singurătate,
atâta singurătate fericită mi-ai dat, Dumnezeule,
atâta singurătate, cum în nici o toamnă
oricât de aurie,
cum în nici o vară – iată-mă, un egomaniac
un bărbat singur scriind în bucătăria lui – şi nevrând
să iasă pe Colentina-nzăpezită.
Cum trebuie să viscolească acolo – şi şinele de tramvai
acoperite de zăpadă, şi zăpada suflată iară
de pe fierul lor lucios … Şi prin ceaţa fulguitoare
tramvaiul vine … e singurul lucru care se mişcă
sub rafale, pe Colentina.

Dar aicea sunt singur.
Nu spăl. Nu calc. Nu fac cumpărături.
Nu-mi suflu nasul.
Sunt un bărbat singur, sănătos, odihnit,
acultural, apolitic.
Mi-a crescut părul foarte, foarte lung.
Dar poezia mea e cheală ca Sinead O`Connor
Şi mi se rupe de asta.

Dimineţi de iarnă grea, de februarie nămeţit
de iarnă grea şi fericită, plină de lumină albă.
Dimineţi, seri, nopţi – în care ninge şi ninge şi ninge
şi ninge – şi vântul urlă
prin sistemul de aerisire al blocului, şi ceva
bocăne-n casa liftului.

Mă chinuiam altădată să-mi scriu versurile împănate cu imagini
să le dau o coerenţă, să le ordonez, să le simetrizez
îmi explodau altădată buzele, obrajii şi dinţii
de atâta drog, de atâta halucinaţie.
Şi iată-mă-s : sterp, fericit
egomaniac, mâncând zăpada din ochi. Ah, Doamne,
dăruieşte-mi acest februarie, dăruieşte-mi-l tu !

Fă aia, fă ailaltă – nu mai există.
Gândeşte, simte, imaginează – n-am chef.
Ia-te de piept cu Dumnezeu – vax !
Vax ! Mi se rupe de tot.
N-am să trăiesc veşnic.
N-am să dezleg eu misterul.
Eu stau aici, la căldură, privind cum ninge.

Iată definţia mea : stau aici, lângă aragaz
cu fericirea în suflet, privind zăpada – atât cât se vede
prin geamul vălurit – un ins pletos
şi care nu mai vrea decât un singur lucru : să stea aici
lângă aragaz, cu fericirea în suflet, privind zăpada.
Fulgii zboară în sus, apoi şovăie în aerul alb
şi o iau oblic la vale, adânc între blocuri
şi-apoi iar în sus … ce ciudăţenie ! ce bizarerie !
Da, ce ciudat, Doamne : sunt singur şi trăiesc dimineţi fericite.

( Ieri : am făcut poze pe balcon cu Polaroidul meu : mai întâi Kitty
zâmbind pe fondul ninsorii şi-al blocului jegos de vizavi
apoi Miri – zâmbind pe fondul ninsorii
şi-al blocului jegos de vizavi. Şi ne-am holbat la pătratele albe scuipate
de aparat până ce imaginile au început să apară, şi după aia
le-am pus pe bibliotecă, lângă lănţişorul meu de aur
şi cu ocazia asta am dat de „Levantul”
şi-am mai citit puţin din el, şi dup-aia ea zice ( dar nu mai ştiu ce zicea ) ,
şi eu zic ( ce oare i-am zis ? ) , şi afară zăpada cădea şi cădea, şi rufele
pe sârmă ţepene
pline de puf de zăpadă …
Alaltăieri : am scris un poem idiot, dar în el
era ceva bun : departe în nord
în Rusia, se arcuiau sub nămeţi fluviile Ienisei şi Lena
prin păduri umblau ocnaşi fugari
într-o izbă un tânăr pletos
mânca blinele, şi în obloane izbea crivăţul, era dimineaţă
dar tânărul stătea la lumânare, şi vântul şuierând prin crăpăturile izbei
agita flacăra lumânării, pe când tânărul scria cu pana de gâscă :
„Oh, Nastia,
iubită Nastia, dacă ai şti … ” Şi lemnele sparte troznind în sobă
şi faţa tânărului încinsă …
Răsalaltăieri : am fost la şedinţa de consiliu
şi-n timpul şedinţei, pe când se discuta
situaţia revistelor, eu visam
să mai scriu o dată o carte esenţială, să mai stau o dată cu maşina de scris
în braţe, cu Erika mea
să mă mai înjure bătrânii şi puştii, iar cititoarele anonime
profesoare modeste, doctori, pensionari, elevi de liceu
să mă citească sub plapumă, la căldura aerotermei
căscând, ridicând o clipă ochii de pe pagina luminată
ca să privească pe geam lumina mare a zăpezii …
Ce dezamăgiţi vor fi de cartea asta,
cartea asta fără poze
cartea asta … )

Dar mi se rupe.
Azi nimeni nu mă fute la cap.
Apartamentul e-al meu.
Liniştea e a mea.
Deschid geamul şi iau în pumn
zăpadă albă, afânată.
Jos maşinile parcate-s înzăpezite,
lăzile de gunoi înzăpezite,
bătătorul înzăpezit.

De ce-mi dai tu dimineţi fericite ? Prin ce le merit ?
Sunt înfofolit şi mi-e cald în februarie troienit – şi sunt singur,
singur în tot Bucureştiul, poate afară de cei
care îngheaţă prin staţii … sau singur …
şi zăpada cade
şi aragazul arde cu flacără mică, şi sunt liber
şi februarie, februarie, februarie
februarie, februarie … dimineţi fericite, Doamne, când eu,
un egomaniac, bat la maşină
şi mă simt atât, atât de –

BONUS (pentru cititorul care a parcurs acest poem până la capăt ) :

când ninge, când ninge
ninge, ninge, ninge, ninge
şi ninge, ninge, ninge, n
inge, ninge, ninge, când nin
ge, ni
nge şi ninge, şi ninge ş
i ninge şi ninge, ninge, ninge, ninge şi
ninge, când ninge, ninge, ning
e, ninge şi ninge şi
ninge şi
ninge şi
ninge şi

* Nimic; Poeme (1988-1992); Editura Humanitas; Bucureşti; 2010.

niciun răspuns to “Mircea Cărtărescu – Când ninge, când ninge şi ninge …”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: