BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

E.M.Cioran – Maxime şi cugetări II.


Nimeni nu poate spune încă dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot.

Omul este drumul cel mai scurt între viaţă şi moarte.

O pulbere îndrăgostită de fantome – iată ce e omul: imaginea sa absolută, ideal asemănătoare, s-ar întruchipa într-un Don Quijote văzut de Eschil.

Omul e un naufragiat al Absolutului. Nu se poate înălţa în acesta. Doar să se înece. Şi nimic nu-l îneacă mai adânc în el decât marile oboseli, acele oboseli care deschid spaţiul într-un căscat al infinitului şi-al plictiselii.

Fiecare om este propriul lui cerşetor.

E mai uşor să faci biografia unui nor decât să spui ceva despre om. Şi cum ai spune ceva, când despre el orice e valabil?

Omul e o holdă de neînţelesuri în care neghina e tot aşa de rodnică şi de strălucitoare ca şi boabele.

Eul este o operă de artă care se hrăneşte cu suferinţa pe care religia încearcă s-o potolească.

Omul, în raport cu viaţa, este erezie la pătrat, triumf al individualităţii, al capriciului, apariţie aberantă, animal schismatic pe care societatea – sumă de monştri adormiţi – vrea să-l aducă PE DRUMUL CEL DREPT.

Eretic prin excelenţă, monstru deşteptat, omul, singurătate incarnată, violare a ordinii universale, se complace în unicitatea sa, se izolează în privilegiile lui oneroase, plătind ÎN DURATĂ orice victorie asupra semenilor săi: cu cât se deosebeşte de ei, cu atât va fi mai primejdios – dar şi mai fragil.

Tot ce pleacă din orgoliu e de scurtă durată, dar intensitatea infinită răscumpără micimea vremii.

Orgoliul se naşte din tensiunea şi oboseala conştiinţei, din neputinţa de a exista pur şi simplu, natural.

Ordinea în gând e moartea inimii.

Ochii omului văd în exterior ceea ce se întâmplă în interior.

Noi, modernii, nu stăm să privim; avem cu toţii ochi de negustori.

Excesul de oboseală poate genera scene la fel de admirabile ca şi excesul de curaj.

Cel obosit de sine însuşi oboseşte pe semeni şi este obosit de ei.

Nenorocirea oamenilor e că nu pot privi decât oblic spre cer.

Nimic nu emancipează spiritul mai mult decât negarea.

Nefericirea este starea poetică prin excelenţă.

Izvor de frământări, de nelinişti incomparabile, nebunia politică înăbuşă inteligenţa – în schimb stimulează instinctele şi te cufundă într-un haos salvator.

Nebunia este introducerea speranţei în logică.

Nebunia-i o prăbuşire a eului în eu, o exasperare a identităţii. Pierzându-ţi minţile, nimic nu te mai poate opri să fii nelimitat tu însuţi.

Ca să ştii dacă pe cineva îl paşte sau nu nebunia, ajunge să-i observi surâsul.

Numai nebunul are privilegiul să treacă lin de la existenţa nocturnă la cea diurnă: nici o diferenţă, la el, între vis şi trezie.

Democraţia este deoptrivă raiul şi mormântul unui popor.

Banul îndeplineşte pentru burghez funcţia unei dogme; această dogmă, cea mai detestabilă dintre toate, este, oricât ar părea de ciudat, cea mai suportabilă pentru spirit.

De-aş fi Dumnezeu, m-aş face orice afară de om.

Fiecare dorinţă umileşte suma adevărurilor noastre şi ne obligă să ne reconsiderăm negaţiile. Dar acest joc nu are limite: fiecare dorinţă a noastră recreează lumea şi fiecare gând al nostru o nimiceşte.

Dorinţele urzesc un univers, dezminţit necontenit de minte.

Ţâşnirea dorinţelor în mijlocul cunoştinţelor noastre care le infirmă, naşte un conflict de temut între inteligenţa noastră, duşmană Creaţiei, şi adâncurile iraţionale care ne leagă de ea.

Dorinţele neîmplinite sunt sursa dramatismului interior.

Dorul exprimă un raport negativ cu lumea. Este în dorul nostru atâta risipire lâncedă în lume, atâta renunţare în faţa timpului şi a spaţiului şi atât prizonierat în adâncurile inimii… De ce ne e dor? Întrebaţi pe orice român şi nu vă va da o lămurire asupra acestui infinit al sufletului.

Dragostea-i un înec, o scufundare în fiinţă şi în nefiinţă. Căci orice voluptate e o împlinire şi o stingere.

Dragostea este sfinţenie plus sexualitate.

Experienţa OM a reuşit doar pentru clipele în care acesta se crede Dumnezeu.

Dumnezeu este un vecin faţă de exilul eului nostru, care ne face să ne căutăm pe alte tărâmuri şi să nu fim niciodată în apropierea noastră, prin soartă inaccesibili nouă.

Oamenii sunt în genere obiecte. De aceea simt ei nevoia să „existe” Dumnezeu.

Cel mai adesea ni-l apropiem pe Dumnezeu ca să ne răzbunăm pe viaţă, ca s-o pedepsim, ca să-i arătăm că ne putem lipsi de ea, că am găsit ceva mai bun; o facem de asemenea din silă faţă de oameni, din dorinţa de a le dovedi că, deschizându-ni-se altă lume, putem să ne lipsim de ei, că preferăm să ne târâm în faţa Lui, decât a lor.

O prăpastie desparte durerea posibilă de durerea reală.

Între duşmanul din coastă şi cel de departe îl preferăm întotdeauna pe-al doilea.

Adversarul cruţat ne obsedează şi ne tulbură, mai ales când am HOTĂRÂT să nu-l mai urâm.

Femeile sunt nişte nulităţi simpatice.

Orice femeie pare sau curvă sau învăţătoare.

Din vreme în vreme, ne supunem entuziasmele unui examen critic.

Ultimul dintre oamenii care ratează în această lume este entuziastul.

Pentru omul entuziast nu există criterii, perspective şi calcul, ci numai abandonare, frământare şi dăruire.

A trăi cu adevărat înseamnă să-i refuzi pe ceilalţi; ca să-i accepţi, ar trebui să ştii să renunţi, să te stăpâneşti, să acţionezi împotriva propriei tale naturi.

Ahile cel de astăzi poate fi rănit nu numai la călcâi…

Eroii din toate timpurile nu sunt mai puţin nefericiţi decât cei ai lui Homer; au devenit însă PERSONAJE pentru că au pierdut din suflu şi din măreţie.

Suntem o hoardă de civilizaţi, monştri atotştiutori ce ignoră esenţialul.

Nu teama de a face ceva, ci teama de a nu izbuti, explică multe eşecuri.

Orice ar întreprinde, faptele şi gândurile omului stau sub semnul eşecului, ce pare-a fi nu punctul final, ci punctul de pornire, condiţia şi cheia lor.

Eternitatea nu e accesibilă decât prin vieţuirea clipei în mod absolut.

În eternitate trăieşti fără să regreţi şi fără să aştepţi ceva.

Eternitatea e sera în care se ofileşte Dumnezeu din începuturi şi omul, din când în când, prin gând.

Eternitatea, o vorbă; experienţa neantului, o iluzie; fatalitatea, o glumă…

Eternitatea, ca şi timpul, e rând pe rând păcat şi mântuire.

Nu poţi să fii, în acelaşi timp, şi normal şi viu.

Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?

Individul există doar în măsura în care concentrează durerile mute ale lucrurilor, de la zdreanţă până la catedrală. Şi tot aşa, el nu-i viaţă decât în clipa în care, de la vierme la Dumnezeu, vietăţile se bucură şi gem în el.

Monotonia existenţei ne dezvăluie un univers legal, în care totul este prevăzut şi bine potrivit.

Orgasmul spiritului este scuza supremă a existenţei.

Pentru cel mai mic pas înainte – ori pur şi simplu pentru a supravieţui – e necesar un minimum de josnicie.

Că nu se rezolvă nimic în această lume, este regretabil. N-a existat şi nu va exista nimeni care să se sinucidă din acest motiv. Nimeni nu e torturat în disperare de probleme, ci de convulsiunile şi arderile în propria lui existenţă.

Autenticitatea unei existenţe constă în propria-i ruină.

Apropierea de extaz e singurul criteriu pentru o ierarhie a valorilor.

Totuşi, funcţia ochilor nu este de a vedea, ci de a plânge; şi pentru a vedea cu adevărat, trebuie să-i închidem: e condiţia extazului, a singurei viziuni revelatoare.

Viaţa laolaltă nu-i de îndurat decât într-un extaz comun şi nimic nu-i mai rar sub soare decât extazul.

Nu pot fi fericiţi decât oamenii care nu gândesc nimic, adică aceia care gândesc numai cât trebuie vieţii… şi te întrebi dacă reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului.

Înţelepciunea, pe care nimic n-o poate fascina, recomandă fericirea PREZENTĂ, existentă; omul o refuză, iar acest refuz face din el un animal istoric, adică un amator de fericire IMAGINATĂ.

Cum o să fii muritor, cu o pălărie pe cap şi cu o cravată la gât? Hainele au creat mai multe iluzii decât religiile.

O societate nu evoluează şi nu se afirmă decât dacă i se propun ori i se impun idealuri cu mult peste puterile ei de-a le realiza.

Lenea e un scepticism al cărnii.

A vrea să fii liber înseamnă a vrea să fii tu însuţi.

Libertatea o concepi doar pentru tine însuţi; aproapelui tău o cedezi doar cu preţul unor eforturi epuizante.

Nimic mai istovitor decât posedarea sau abuzul de libertate.

Cel ce aspiră la libertatea totală o dobândeşte doar pentru a reveni la punctul de plecare, la aservirea iniţială.

Libertatea nu ţine mai multe clipe decât extazul în viaţa unui mistic. Ne scapă printre degete în chiar momentul când încercăm s-o prindem şi s-o definim. Dezolant de efemeră, de cum apare ea îşi postulează lipsa de viitor şi contribuie, din toate puterile ei vlăguite, la propria-i negare şi agonie.

Beţia de a fi liber nu-i decât un freamăt înlăuntrul unei fatalităţi.

Libertatea este un principiu etic de esenţă demoniacă.

Libertatea nu poate să se manifeste decât în absenţa credinţelor, a axiomelor, şi numai acolo unde legile nu au mai multă autoritate decât o simplă ipoteză.

Omul e prea puţin făcut ca să îndure sau ca să merite libertatea: strivit până şi de foloasele pe care i le aduce libertatea, ea îi devine atât de împovărătoare, încât exceselor ei le preferă pe ale tiraniei.

Ceea ce căutăm, cerşim în privirile celorlalţi este expresia servilă, admiraţia ostentativă pentru gesturile şi elucubraţiile noastre… Moralist profitor, psiholog dublat de un parazit, linguşitorul ne cunoaşte slăbiciunea şi-o explotează cu neruşinare.

Luciditatea: a avea senzaţii la persoana a treia.

Orice luciditate este o pauză a sângelui.

Luciditatea este un vaccin contra vieţii.

Un om care practică o viaţă întreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii.

Nimic nu ne separă de lume, deşi ea ni-i ostilă. Extazul şi groaza – atât de diferite – ne angajează în mod egal în ea.

Melancolia-i starea de vis a egoismului.

Melancolia, oricât de discrete şi imateriale i-ar fi aparenţele, ţine încă de resentiment: e visare impregnată de acreală, invidie travestită în apatie, ranchiună vaporoasă.

Vedem în meritele altuia un atentat la adresa meritelor noastre, o veşnică provocare.

Ce este milostenia, mila în general, dacă nu VICIUL bunătăţii? Ea jubilează la suferinţele celorlalţi, se înfruptă din ele savurându-le otrava. Pervertire extremă a bunătăţii, sfârşeşte prin a deveni negarea ei.

Dacă nu e distructivă prin ea însăşi, mila profită totuşi de tot ce e distrugere.

Aceia care au avut curozitatea sau neşansa să se cufunde în adâncimile fiinţei lor ştiu la ce se pot aştepta de la om: ei nu-l vor mai putea iubi, căci nu se iubesc ei înşişi.

Cine-i prea slab ca să-i declare omului război ar trebui măcar, în clipele de fervoare, să se roage pentru venirea unui al doilea potop, mai radical decât primul.

Doar pentru cei ce şi-au dormit viaţa moartea poate însemna un somn.

De n-aş simţi că sunt deschis morţii oricând, că n-am acoperiri şi întărituri din partea ei, nimic n-aş şti, nimic n-aş vrea să ştiu, nimic n-aş fi şi nimic n-aş vrea să fiu.

Modalităţile cruzimii sunt diferite.

Întreaga morală n-ar vrea să facă din această viaţă decât o sumă de ocazii pierdute.

Tot ce este cu adevărat moral începe de acolo de unde s-a lichidat cu morala.

Muzica este tot – minus lumea.

Muzica este timp sonor.

De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica.

Precum un zeu orb, muzicianul improvizează universuri.

Nu toţi oamenii au pierdut naivitatea; de aceea nu toţi oamenii sunt nefericiţi.

Anunțuri

Niciun răspuns to “E.M.Cioran – Maxime şi cugetări II.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: