BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

E.M.Cioran- Exerciţii de admiraţie: Michaux. Pasiunea pentru exhaustiv.


Acum vreo cincisprezece ani, Michaux îşi făcuse aproape un obicei să mă ia cu el la Grand Palais, unde se prezentau tot felul de filme cu caracter ştiinţific, unele bizare, altele pur tehnice, de neînţeles. Ca să spun drept, mai mult mă intriga interesul lui pentru aceste proiecţii decât proiecţiile în sine. Nu pricepeam prea bine resortul unei atenţii atât de tenace. Cum se face, mă tot întrebam, că un spirit atât de năvalnic, întors spre sine însuşi, cuprins de-o permanentă fervoare sau frenezie, se poate pasiona pentru demonstraţii atât de meticuloase, de scandalos impersonale? De-abia mai târziu, meditând la explorările sale în universul drogului, am înţeles ce culmi de obiectivitate şi de rigoare poate să atingă. Mânat de scrupule, avea să ajungă până la fetişismul infimului, al nuanţei imperceptibile, psihologică sau verbală, reluată la nesfârşit cu o insistenţă precipitată. Să ajungi la delir prin aprofundare, acesta mi se pare secretul demersului său. Citiţi, în „Infinitul turbulent”, pagina în care se declară „străpuns de alb”, unde totul e alb, unde „până şi ezitarea e albă”, iar „oripilarea” nu mai puţin. Nu mai există alb după aceea: Michaux l-a secătuit, l-a ucis. Obsedat de fondul lucrurilor, devine feroce: lichidează aparenţă după aparenţă, fără să cruţe nici una, le extermină prăbuşindu-se-n ele, în căutarea, tocmai, a fondului, a fondului… inexistent, a insignifianţei lor radicale. Un critic englez considera aceste sondări „terifiante”. Mie îmi par, dimpotrivă, pozitive şi pasionante în nerăbdarea lor de a sfărâma şi pulveriza, adică de a descoperi şi cunoaşte, adevărul nefiind altceva decât încununarea unui efort de subminare.

Deşi el însuşi se declară unul din cei „născuţi obosiţi”, niciodată n-a făcut altceva decât să fugă de amăgire, să scormonească, să caute. Nimic, ce-i drept, nu oboseşte mai mult decât efortul spre luciditate, spre viziunea implacabilă. În legătură cu un contemporan celebru, fascinat de cangrena uuniversală numită Istorie, Michaux a folosit într-o zi o expresie revelatoare: „cecitate spirituală”. Situându-se la polul opus, el a abuzat de imperativul de „a vedea”, în sine şi în jurul său, de a pătrunde nu doar în fondul unei idei(lucru mai uşor decât se crede), ci al celei mai neînsemnate experienţe sau impresii: nu şi-a supus el fiecare senzaţie la un examen ce cuprinde totul: tortură, jubilaţie, voinţă de cucerire? Această pasiune de a se înţelege, această conştientizare excesivă se reduce la un ultimatum pe care nu încetează să şi-l adreseze, la o incursiune pustiitoare în zonele cele mai obscure ale fiinţei sale.
Pornind de la un astfel de element trebuie privită revolta sa împotriva propriilor vise, ca şi nevoia pe care a simţit-o, în ciuda hegemoniei psihanalizei, de a le minimaliza, de a le ridiculiza. Decepţionat de ele, şi-a făcut o plăcere din a le pedepsi, proclamându-le vidul. Dar adevăratul motiv al furiei sale era, poate, nu atât insignifianţa viselor, cât totala lor independenţă faţă de el, privilegiul lor de-a se sustrage cenzurii sale, de a se ascunde, zeflemisindu-l şi umilindu-l prin mediocritatea lor. Mediocre, da, însă autonome, suverane. În numele conştiinţei, al conştientizării ca exigenţă şi ca datorie, cât şi din orgoliu rănit, Michaux le-a acuzat şi calomniat, le-a supus unui rechizitoriu, adevărata sfidare zvârlită entuziasmelor epocii. Demonetizând performanţele inconştientului, el se rupea de iluzia cea mai preţioasă ce operează de peste jumătate de secol.

Orice violenţă lăuntrică este molipsitoare; a lui mai mult decât oricare alta. Niciodată nu ieşi demoralizat dintr-o discuţie cu el. Şi la urma urmei puţin importă dacă-l întâlneşti zi de zi ori numai din când în când, de vreme ce în toate circumstanţele esenţiale încerci să-ţi imaginezi reacţia sau vorbele lui: solitar omniprezent, el e întotdeauna lângă tine…, mereu inseparabil de ceea ce contează într-o existenţă. Această intimitate de la distanţă nu e posibilă decât cu un obsedat capabil de imparţialitate, cu un introvertit deschis spre toate zările şi dispus să vorbească despre orice(chiar şi despre actualitate). Părerile lui asupra situaţiei internaţionale, diagnosticele lui politice sânt remarcabil de corecte şi adesea profetice. Să ai o percepţie atât de exactă a lumii exterioare şi, în acelaşi timp, să ajungi să înţelegi dinlăuntru delirul, să-i parcurgi multiplele forme, să ţi le însuşeşti, ca să spun aşa,- această anomalie, atât de captivantă, de ispititoare, poate fi acceptată ca atare, fără să încerci s-o înţelegi. Voi sugera totuşi o explicaţie, inevitabil aproximativă. Nimic nu e mai agreabil, cel puţin pentru mine, decât o discuţie cu Michaux despre boli. S-ar spune că nu există boală pe care să n-o fi presimţit şi aşteptat, de care să nu se fi temut şi fugit: oricare din cărţile sale este o defilare de simptome, de primejdii potenţiale şi în parte realizate, de beteşuguri gândite şi răsgândite. Sensibilitatea lui la diversele modalităţi de dezechilibru este prodigioasă. Iar politica, joasă ispitire prometeică, ce este dacă nu un dezechilibru permanent, paroxistic, blestemul funciar al unei maimuţe megalomane? Spiritul cel mai puţin neutru, cel mai puţin pasiv din câte cunosc, nu putea să nu se intereseze de politică, măcar pentru a-şi exersa sagacitatea sau dezgustul. Când se apucă să comenteze evenimentele, scriitorii în general dovedesc o naivitate rizibilă. Era important, cred, să cităm o excepţie. O singură dată mi s-a părut că-l surprind pe Michaux în flagrant delict, nu de naivitate(de care este fiziologic incapabil), dar de „bune sentimente”, de încredere, de abandon; întâmplarea aceea am exprimat-o atunci în nişte termeni pe care consider util să-i reproduc aici:
„Îl admiram pentru clarviziunea lui agresivă, pentru refuzurile, fobiile şi toate aversiunile lui.
În noaptea aceea, pe străduţa unde pălăvrăgeam de ore în şir, mi-a spus, cu o umbră de emoţie surprinzătoare în glas, că ideea dispariţiei omului îl tulbură întrucâtva…”
„După aceste vorbe l-am părăsit, convins că niciodată n-am să-i iert înduioşarea şi slăbiciunea.”
Dar de ce am scos dintr-un caiet nedatat această însemnare, abia ea naivă la culme? -Ca să arăt că pe atunci apreciam la el latura incisivă, crispată, „inumană”, răbufnirile şi rânjetele, umorul de jupuit de viu, vocaţia de convulsionar şi de gentleman. La drept vorbind, calitatea lui de poet mi se părea de importanţă secundară. Într-o zi mi-a mărturisit, îmi aduc bine aminte, că-şi pune întrebarea dacă este sau nu poet. Este, categoric că este, dar ne putem imagina şi că „ar fi putut să nu fie”.

Am înţeles însă mult mai bine cine este Michaux abia când am aflat că, în tinereţe, visînd să se călugărească, îi devora pe mistici. Consider că, în fapt, dacă n-ar fi fost el însuşi un mistic, nu s-ar fi lansat niciodată cu-atâta îndârjire şi metodă în căutarea stărilor extreme. Extreme, „dincoace de absolut”. Lucrările lui despre drog îşi au sorgintea în dialogul cu misticul care fusese la începuturi, mistic refulat şi sabotat, care îşi aştepta revanşa. Dacă am strânge laolaltă pasajele în care vorbeşte despre extaz şi dacă am suprima din ele referinţele la mescalină sau alte halucinogene, n-am avea oare impresia că ne găsim în faţa unor experienţe autentic religioase, inspirate şi nu provocate, şi care-ar merita să figureze într-un breviar al clipelor unice şi al ereziilor fulgurante? Misticii aspiră nu să se năruie în Dumnezeu, ci să-l depăşească, atraşi de un nu ştiu ce îndepărtat, de-o voluptate a ultimului, întâlnită la toţi cei fulgeraţi şi copleşiţi de transă. Michaux e alături de mistici prin „rafalele lui lăuntrice”, prin voinţa de a ataca de-neconceputul, de a-l forţa, de a-l face să explodeze, de a merge mai departe, fără să se oprească vreodată, fără să dea înapoi din faţa nici unui pericol. Neavând şansa şi nici neşansa de a se înrădăcina în absolut, el îşi creează abise, născoceşte mereu altele noi, se aruncă în ele şi le descrie. Aceste abise, ni se va obiecta, nu sunt decât „stări”. Desigur. Dar totul e stare şi nimic altceva decât stare pentru noi, care sântem sortiţi psihologiei de când nu ne mai este îngăduit să ne pierdem în suprem.
Mistic autentic, şi totuşi mistic neîmplinit. Îl înţelegem în măsura în care a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să nu izbândească, ca să-şi păstreze ironia chiar şi în zonele extreme unde l-au dus căutările sale. Ajuns la o experienţă-limită, la un „absolut impur” unde bâjbâie, în care nu mai ştie unde se află, are grijă întotdeauna să recurgă la o turnură familiară sau amuzantă, ca să arate că e el însuşi, că-şi aminteşte că face o experienţă, că niciodată nu se va identifica total cu vreuna din clipele căutării sale. Convieţuiesc, în atâtea excese simultane, dezlănţuirile extatice ale unei Angela de Foligno şi sarcasmele unui Swift.

E admirabil că un om făcut parcă pentru a se frânge a adunat în spate ani fără să-şi piardă vivacitatea. „Îl plimb pe bătrân…, blestematul lui trup ce se năruie, la care ţine atâta, trupul nostru unic, al amândurora”, scrie el în 1962, în „Vânturi şi colburi”. Acelaşi veşnic interval dintre senzaţie şi conştiinţă, aceeaşi veşnică superioritate faţă de ceea ce este şi ceea ce ştie. Astfel, obsedat de cunoaştere, Michaux a reuşit, în delirurile lui metafizice, în delirurile lui pur şi simplu, să-şi rămână sieşi exterior. În vreme ce contradicţiile şi dezacordurile noastre ne înrobesc cu timpul şi ne paralizează, el a izbutit să şi le domine pe ale sale fără să alunece spre înţelepciune, fără să se împotmolească în ea. A fost, toată viaţa, tentat de India, tentat şi doar atât, din fericire, căci, dacă printr-o metamorfoză fatală ar fi sfârşit prin a ceda farmecelor ei obnubilante, ar fi însemnat să renunţe la acea prerogativă numai a lui de-a poseda tot felul de tare ce duc la înţelepciune, fiindu-i în acelaşi timp profund refractar. Ce dezastru- să fi prins gust pentru Vedanta sau pentru budism! Şi-ar fi îngropat în ele talentele, lipsa lui de măsură. Mântuindu-se, s-ar fi pierdut ca scriitor: gata cu „rafalele”, gata cu zbuciumul şi performanţele sale. Relaţia cu el este atât de tonică tocmai pentru că nu s-a înjosit la nici o formulă de mântuire, la nici un simulacru de iluminare. Michaux nu-ţi propune nimic, e ceea ce este, nu dispune de nici o reţetă de seninătate, perseverează, bâjbâie, ca şi cum de-abia ar începe. Şi te acceptă, cu condiţia ca nici tu să nu-i propui nimic. Încă o dată: un non-înţelept, unul aparte. Ce mă uimeşte e că n-a sucombat la atâta intensitate. Intensitatea lui, e drept, nu-i din acelea accidentale, fluctuante, care se manifestă cu intermitenţă: constantă, fără fisuri, ea rezidă în ea însăşi, se sprijină pe sine însăşi, este precaritate inepuizabilă, „intensitate de a fi”, expresie pe care-o împrumut din limbajul teologilor, singurul potrivit pentru a consemna o izbândă.


1973

* Traducere de Florin Sicoe.

Anunțuri

Niciun răspuns to “E.M.Cioran- Exerciţii de admiraţie: Michaux. Pasiunea pentru exhaustiv.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: