BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

E.M.Cioran – Exerciţii de admiraţie: Guido Ceronetti Infernul trupului.


Scrisoare către Editor

Paris, 7 martie 1983

M-ai întrebat, dragă Prietene, ce soi de om e autorul acestei cărţi- „Tăcerea trupului”. Curiozitatea ta este de înţeles: n-o poţi citi fără să te întrebi mereu ce monstru admirabil a zămislit-o. Trebuie să-ţi mărturisesc că l-am întâlnit doar cu prilejul trecerilor lui prin Paris. Dar am fost adesea în legătură cu el prin telefon sau scrisori. Şi de asemeni indirect, prin mijlocirea unei persoane la fel de extraordinare ca şi el: o italiancă de nouăsprezece ani, pe care, în parte, o crescuse şi care, acum doi ani, a venit la Paris pentru câteva luni. Spirit uimitor de matur pentru vârsta ei, avea adesea reacţii de fetişcană, ba chiar de copil, iar acest amestec de agerime genială şi ingenuitate făcea să n-o poţi uita nici o clipă. Îţi pătrundea în viaţă, era cu-adevărat o prezenţă- zână fulgerată de spaime subite care-i sporeau deopotrivă nefericirea şi farmecul. Încă şi mai prezentă era în gândurile şi grijile lui Guido. Evident, nu pot intra în detalii, deşi nu-i de ascuns nimic impur sau suspect. Îi văd pe amândoi- de parc-ar fi fost ieri- în grădina Luxembourg, într-o după-amiază ploioasă de noiembrie: el palid, înnegurat, abătut, aplecat în faţă, iar ea tulburătoare, ireală, făcând paşi mărunţi şi repezi ca să-l poată urma. Zărindu-i, m-am ascuns după un arbore. Primisem în ajun o scrisoare de la el- cea mai sfâşietoare din câte mi-au fost adresate vreodată. Apariţia lor precipitată în parcul gol mi-a lăsat o impresie de disperare, de deprimare ce m-a urmărit multă vreme. Am uitat să-ţi spun că, încă de la prima noastră întâlnire, aşa cum părea, venit de niciunde, neaparţinând nici unui pământ, predestinat exilului în lumea aceasta, m-a făcut să mă gândesc pe dată la Mâşkin. (De altfel, scrisoarea respectivă avea un accent dostoievskian).

Pentru ea, Ceronetti era inatacabil, doar el scăpa judecăţilor ei nimicitoare, emise la adresa tuturor. A adoptat fără nici o rezervă fanatismul lui vegetarian. A nu mânca la fel ca ceilalţi este mai grav decât a nu gândi ca ei. Principiile, de fapt dogmele alimentare ale lui Guido, sânt de o severitate pe lângă care până şi manualele de asceză par să incite la înfruptare şi dezmăţ. Eu însumi sânt un maniac al regimului, dar, în comparaţie cu ei, am sentimentul că sânt un canibal. Dacă nu te hrăneşti ca ceilalţi, sânt şi mai puţine şanse să-ţi îngrijejti sănătatea ca ei. E cu neputinţă să ţi-l imaginezi pe Guido intrând într-o farmacie. Într-o bună zi m-a sunat de la Roma rugându-mă să-i cumpăr, de la o prăvălie cu produse naturale ţinută de un tânăr vietnamez, un soi de cartof japonez, foarte eficient, se pare, împotriva artrozei. Dacă ar fi să-l crezi, e suficient să-ţi freci cu el încheieturile ca să-ţi treacă durerea pe loc. Toate cuceririle lumii moderne îi repugnă, totul îl dezgustă, chiar şi sănătatea, dacă se datorează chimiei. Totuşi, cartea lui, apărută dintr-o certă nevoie de puritate, dovedeşte un neîndoielnic gust al ororii: s-ar spune că-i un pustnic sedus de infern. De infernul trupului. Semnul sigur al unei sănătăţi şubrezite, chiar ameninţate, este să-ţi simţi organele, să fii „conştient” de ele până la obsesie. Blestemul de-a târî după noi un cadavru e însăşi tema acestei cărţi. De la un cap la altul – o defilare de secrete fiziologice care îţi fac părul măciucă. Îl admiri pe autor pentru curajul de a fi citit atâtea tratate, vechi şi moderne, de ginecologie, lectură cu adevărat înfricoşătoare, capabilă să-l descurajeze pe veci chiar şi pe cel mai înrăit satir. Un eroism de „voyeur” în materie de supuraţii, o curiozitate excitată de suprema antipoezie a menstruaţiei, de hemoragiile de tot felul şi de miasmele intime, de universul fetid al voluptăţii- „…tragedia funcţiilor fiziologice”. „Cele mai mirositoare părţi ale trupului sânt cele ce conţin mai mult suflet.” „…Toate excreţiile sufletului, toate bolile spiritului, tot întunericul vieţii- iar noi numim asta iubire.”
Citind „Tăcerea trupului”, m-am gândit în mai multe rânduri la Huysmans şi în special la biografia consacrată de el Sfintei Lidwina de Schiedam. Cu excepţia esenţialului, sfinţenia ţine de aberaţiile organelor, de un şir de anomalii, de-o nesfârşită varietate de dereglări, şi acest lucru este valabil pentru tot ce este profund, intens, unic. Nu există excese lăuntrice în lipsa unui substrat inavuabil, extazul cel mai eterat amintind prin anumite aspecte extazul primitiv.
Să fie oare Guido un amator de desfrâu deghizat în erudit?
E ceea ce gândesc uneori, dar în fond n-o cred. Căci, deşi are o slăbiciune evidentă pentru putreziciune, e la fel de preocupat de tot ce este pur în înţelepciunea vizionară şi disperată a Vechiului Testament. N-a tradus el- admirabil- Iov, Eclesiastul şi Isaia? Nu mai sântem, aici, în pestilenţă şi oroare, ci în lamentaţie şi strigăt. Iată un om ce trăieşte, conformându-se unei nevoi profunde iar uneori umorilor, la niveluri spirituale diferite. Ultima lui carte(La Vita apparente, Editura Adelphi, Milano) ilustrează aceste tendinţe contradictorii, aceste obsesii actuale şi totodată atemporale. Ceea ce ne place la el e mai ales mărturisirea eşecurilor sale. „Sânt un ascet ratat”, ne mărturiseşte el , oarecum stingherit. Ratare providenţială, căci în felul acesta sântem siguri că ne înţelegem, că facem parte cu adevărat din „perduta gente”. Dacă făcea pasul hotărâtor spre izbăvire(ţi-l imaginezi foarte bine călugăr), am fi fost lipsiţi de un tovarăş adorabil, plin de imperfecţiuni, de manii şi de umor, şi-a cărui voce cu inflexiuni elegiace se potriveşte cu viziunea lui despre lume- o lume condamnată. Să-l cităm: „Cum poate o femeie însărcinată să citească un ziar fără să avorteze pe loc?” „Cum ar putea fi socotiţi anormali şi bolnavi mintal cei pe care-i înspăimântă chipul omenesc?”
Dacă m-ai întreba prin ce suferinţe a trecut, n-aş fi în măsură să-ţi răspund. Tot ce pot spune e că lasă impresia unui om „rănit”, la fel, sânt tentat să adaug, ca toţi cei cărora le-a fost refuzat darul amăgirii.
Nu-ţi fie teamă să-l întâlneşti: dintre toate fiinţele, cei mai puţin insuportabili sânt aceea care-i urăsc pe oameni. Niciodată nu trebuie să fugi de un mizantrop.

* Traducere de Florin Sicoe.

Anunțuri

Niciun răspuns to “E.M.Cioran – Exerciţii de admiraţie: Guido Ceronetti Infernul trupului.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: