BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

E.M.Cioran – Exerciţii de admiraţie: Beckett – câteva întâlniri.


Pentru a-l descifra pe Beckett, acest om „separat”, ar trebui să medităm la expresia „a se ţine deoparte”, deviza tacită a fiecăreia din clipele sale, la singurătatea şi îndârjirea subterană presupuse de ea, la esenţa unei fiinţe răzleţite, ce stăruie într-o muncă tenace şi fără sfârşit. Se spune în budism că cel ce năzuieşte spre iluminare trebuie să fie la fel de înverşunat ca „viermele ce roade un sicriu”. Orice scriitor autentic depune un efort asemănător. E un distrugător care „sporeşte” existenţa, care-o îmbogăţeşte subminând-o.


„Timpul lăsat trecerii noastre prin lume e prea scurt ca să-l irosim cu altceva decât cu noi înşine”. Aceste vorbe ale unui poet se potrivesc tuturor celor ce refuză extrinsecul, accidentalul, oricărui om ce-l refuză pe „celălalt”. Beckett sau arta inegalabilă de-a fi el însuşi. Iar asta fără nici un orgoliu vizibil, fără nici unul din stigmatele inerente conştiinţei de a fi unic: dacă nu ar fi existat cuvântul „amenitate”, trebuia inventat pentru el. Lucru abia credibil, aproape monstruos: Beckett nu denigrează pe nimeni, ignoră funcţia igienică a voinţei de a face rău, virtuţile ei benefice, calitatea ei de supapă. Niciodată nu l-am auzit ponegrindu-şi prietenii, nici duşmanii. Este, aceasta, o formă de superioritate pentru care îl plâng şi din cauza căreia, fără să ştie, probabil că suferă. Eu unul, să fiu împiedicat să bârfesc- ce tulburări şi ce nelinişti, ce complicaţii la orizont!

El nu trăieşte în timp, ci paralel cu timpul. Motiv pentru care nu mi-a trecut niciodată prin minte să-l întreb ce crede despre cutare sau cutare eveniment. E una din acele fiinţe ce te fac să pricepi că istoria este o dimensiune de care omul s-ar putea lipsi.

Dacă le-ar semăna eroilor săi şi deci ar fi fost total ocolit de succes, ar fi exact acelaşi om. Lasă impresia că nu vrea să se afirme defel, că-i sânt la fel de stranie ideea de reuşită ca şi ideea de eşec.
„Ce greu e să-l descifrezi! Şi ce clasă poate să aibă!”- Iată ce-mi spun de fiecare dată când mă gândesc la Beckett.
Dacă prin absurd n-ar ascunde nici un secret, el tot mi s-ar părea Impenetrabilul însuşi.
Vin dintr-un colţ de Europă unde efuziunile, lipsa de reţinere, confesiunea, mărturisirea imediată, nepoftită, impudică sânt de rigoare, unde toţi ştiu totul despre toată lumea, unde viaţa în comun se reduce la o spovedanie publică, unde secretul este de neimaginat…

Ar fi destul pentru a explica de ce n-am putut rezista fascinaţiei unui om de o discreţie supranaturală.
Amenitatea nu exclude exasperarea. Invitat la cină de nişte prieteni, cum era hărţuit cu întrebări inutil savante despre el şi despre opera lui, s-a retras într-un mutism complet şi chiar a sfârşit prin a ne întoarce spatele- sau aproape. Cina nu se terminase când s-a ridicat şi a plecat, îngândurat şi sumbru, aşa cum poţi fi înaintea unei operţii sau a unei ciomăgeli.

Acum vreo cinci ani, întâlnindu-l din întâmplare pe strada Guznemer, m-a întrebat dacă lucrez; i-am spus că mi-am pierdut gustul de lucru, că nu văd de ce-ar trebui să mă manifest, să „produc”, că scrisul îmi este un chin… A părut uimit de spusele mele, iar eu am fost şi mai uimit să-l aud vorbind- în legătură cu scrisul- de bucurie. A folosit într-adevăr cuvântul acesta? Da, sunt absolut sigur. În acelaşi moment, mi-am amintit că la prima noastră întâlnire, cu zece ani în urmă, la Closerie des Lilas, îmi mărturisise marea lui oboseală, sentimentul de-a nu mai putea scoate nimic din cuvinte.
…Cuvintele- cine le-a iubit mai mult decât el?
Cuvintele îi sunt prieteni şi singurul reazem.
El, care nu se prevalează de nici o certitudine, în mijlocul lor îl simţi de neclintit. Crizele lui de descurajare coincid desigur cu momentele când încetează să creadă în ele, când se crede trădat, părăsit de cuvinte. În lipsa lor rămâne golit, nu-şi mai găseşte locul. Regret că nu am însemnat şi numărat toate pasajele în care le pomeneşte, în care se apleacă asupra lor- „picături de tăcere străbătând tăcerea”, cum se spune despre cuvinte în
„Inomabilul”. Simboluri ale fragilităţii preschimbate în temelii indestructibile.
Textul francez „Sans” se numeşte în engleză „Lessnes”, cuvânt inventat de Beckett, ca şi echivalentul german „Losigkeit”.
Cuvântul acesta, „lessnes”(la fel de insondabil ca şi „Ungrund” al lui Bohme), mă vrăjise într-atât, că într-o seară i-am spus lui Beckett că nu mă culc până nu găsesc în franceză un echivalent acceptabil… Ne-am gândit împreună la toate formele posibile sugerate de „sans” şi „moindre”. Nici una nu ni s-a părut că se apropie de inepuizabilul „lessness”, amestec de privaţiune şi infinit, vacuitate sinonimă cu apoteoza. Ne-am despărţit destul de dezumflaţi. Ajuns acasă, am continuat să-ntorc pe-o faţă şi pe alta, în minte, acest amărât de „sans”. Când eram gata să capitulez, mi-a venit ideea să caut în jurul latinescului „sine”. I-am scris a doua zi lui Beckett că „sineite” mi se pare cuvântul visat. Mi-a răspuns că se gândise şi el la acest cuvânt, poate că în aceeaşi clipă. Totuşi, soluţia noastră, s-o recunoaştem, nu era o soluţie. Am căzut de acord că trebuie să renunţăm la căutare, că nu există un substantiv francez capabil să exprime absenţa în sine, absenţa în stare pură, şi că trebuie să ne resemnăm cu mizeria metafizică a unei prepoziţii.

Sunt scriitori ce n-au nimic de spus, ce nu au o lume a lor:nu poţi vorbi, cu ei, decât despre literatură. Cu Beckett- foarte rar, de fapt aproape niciodată. Orice subiect cotidian(greutăţi materiale, necazuri de toate soiurile) îl interesează mai mult- în conversaţie, bineînţeles. În nici un caz nu poate suporta întrebările de genul: credeţi că e sortită să reziste cutare sau cutare operă? Îşi merită X sau Y locul pe care-l ocupă? Dintre X şi Y, care va supravieţui, care e cel mai mare? Orice preţăluire de genul acesta îl calcă pe nervi şi-l deprimă.
„Ce sens au toate astea?”, mi-a spus după o seară deosebit de penibilă, când, la masă, discuţia semănase cu o versiune grotescă a Judecăţii de Apoi. El însuşi evită să se pronunţe asupra cărţilor şi pieselor sale: pentru el, importante sânt nu piedicile depăşite, ci acelea ce rămân de depăşit: se identifică pe de-a-ntregul cu ceea ce e pe cale să facă. Dacă-i pui întrebări în legătură cu o piesă, nu se va opri asupra fondului, asupra semnificaţiei, ci asupra interpretării, pe care şi-o imaginează în cele mai mici amănunte, minut cu minut, era să zic secundă cu secundă. N-am să uit prea curând cu cât patos mi-a explicat la ce exigenţe trebuie să răspundă actriţa ce vrea să joace „Not I”, în care o voce sugrumată domină singură spaţiul şi i se substituie. Cum îi străluceau ochii când „vedea” acea gură infimă şi totuşi cotropitoare, omniprezentă! Ai fi spus
că asista la ultima metamorfoză, la suprema degringoladă a Pitiei!

Fiind, toată viaţa, un amator de cimitire şi ştiind că şi lui Beckett îi plăceau(„Prima iubire”, ne amintim, începe cu descrierea unui cimitir care, în paranteză, e cel din Hamburg), i-am vorbit iarna trecută, pe Avenue de l`Observatoire, despre o vizită recentă la Pere-Lachaise şi despre indignarea mea de a nu-l fi găsit pe Proust printre „personalităţile” înmormântate acolo. (Numele lui Beckett, în treacăt fie spus, l-am descoperit pentru prima dată acum vreo treizeci de ani la Bibilioteca americană, într-o zi când am nimerit peste cărticica lui despre Proust). Nu mai ştiu cum a venit vorba despre Swift, deşi, dacă mă gândesc bine, nu-i deloc anormal că am ajuns la el, dat fiind caracterul funebru al ironiei sale. Beckett mi-a spus că tocmai reciteşte „Călătoriile” şi că are o predilecţie pentru „Ţara Houyhnhnm-ilor”, în special pentru scena în care Gulliver este înnebunit de spaimă şi de repulsie la apropierea unei femele Yahoo. Mi-a mai spus- şi asta a fost pentru mine o mare surpriză, dar mai ales o mare dezamăgire- că Joyce nu-l gusta pe Swift. De altfel, a adăugat el, Joyce, contrar a ceea ce se crede, n-avea nici o predispoziţie pentru satiră. „Nu se revolta niciodată, era indiferent, era de acord cu orice. Pentru el, nu era nici o diferenţă între căderea unei bombe şi căderea unei frunze…”
Judecată admirabilă, care prin acuitatea şi densitatea ei stranie mi-o evocă pe a lui Armand Robin; l-am întrebat într-o zi: „De ce, după ce ai tradus atâţia poeţi, nu te-ai lăsat ispitit de Zhuang zi, cel mai pătruns de poezie dintre toţi înţelepţii?”- „M-am gândit adesea la asta, mi-a răspuns el, dar cum să traduci o operă ce nu se poate asemăna decât cu „peisajul golaş” din nordul Scoţiei?”

De când îl cunosc pe Beckett, de multe ori m-am întrebat(întrebare obsedantă şi destul de prostească, recunosc) ce raport poate el întreţine cu personajele sale. Ce au în comun? Se poate imagina o deosebire mai radicală?
Trebuie oare acceptat că nu numai existenţa lor, dar şi a lui e învăluită de acea „lumină de plumb” despre care se face menţiune în „Malone moare”? Nu puţine din paginile lui mi se par un monolog de „după” sfârşitul unui ciclu cosmic.
Senzaţia de a pătrunde într-un univers postum, într-o geografie visată de un demon eliberat de toate, până şi de blestemul său!
Fiinţe ce nu ştiu dacă mai sunt vii, cuprinse de-o oboseală imensă, oboseală „ce nu-i de pe lumea aceasta” (ca să folosim un limbaj opus gusturilor lui Beckett), concepute de un om pe care-l ghicim vulnerabil şi care, din pudoare, poartă masca invulnerabilităţii- am avut nu demult, într-o străfulgerare, revelaţia legăturilor dintre aceste fiinţe şi autorul, complicele lor… N-aş putea traduce într-o formulă inteligibilă ceea ce am văzut, sau mai curând am simţit, în clipa aceea. Oricum, de-atunci cel mai neînsemnat cuvânt al eroilor săi îmi aminteşte inflexiunile unei anume voci… Dar mă grăbesc să adaug că o revelaţie poate fi la fel de fragilă, de mincinoasă ca şi o teorie.

De la prima noastră întâlnire, am înţeles că el ajunsese până în faţa „extremului”, că începuse, poate, de acolo, cu imposibilul, cu extraordinarul, cu impasul. Iar admirabil este că nu s-a „clintit”, că, ajuns de la bun început în faţa unui zid, perseverează cu eroismul său dintotdeauna: situaţia-limită ca „punct de plecare”, sfârşitul ca instaurare! De aici sentimentul că lumea lui, acea lume crispată, agonizantă, ar putea continua la nesfârşit, chiar şi atunci când a noastră s-ar întâmpla să dispară.
Filozofia lui Wittgenstein, ca om, mă pasionează. Tot ce citesc în legătură cu el are darul să mă răscolească. Adesea am găsit trăsături comune la el şi la Beckett. Două apariţii misterioase, două fenomene care te bucură că sânt atât de derutante, de insondabile. Şi la unul, şi la celălalt, aceeaşi distanţă de fiinţe şi lucruri, aceeaşi inflexibilitate, aceeaşi ispită a tăcerii, a repudierii finale a verbului, aceeaşi voinţă de-a forţa frontiere nicicând bănuite. În alte vremuri, ar fi simţit probabil chemarea Deşertului. Se ştie acum că Wittgenstein îşi pusese în gând, la un moment dat, să se călugărească. Cât despre Beckett, ni-l putem lesne imagina, cu câteva secole în urmă, într-o chilie absolut goală, netulburată de nici un fel de decor, fără un crucifix măcar. Bat oare câmpii? Să ne-amintim atunci privirea pierdută în zare, enigmatică, „inumană”, pe care-o are în anumite fotografii.

Începuturile noastre contează, desigur; dar pasul decisiv spre noi înşine nu-l facem decât atunci când nu mai avem „origini”, când biografia noastră e la fel de puţină ca a lui Dumnezeu…
Că Beckett e irlandez este şi nu este important.
Ar fi însă cu siguranţă eronat să susţii că e „însuşi tipul anglosaxon”. Oricum, nimic n-ar putea să-i displacă mai mult. Să fie de vină amintirea neplăcută ce-o poartă şederii sale la Londra, de dinainte de război? Bănuiesc că-i taxează pe englezi de „vulgari”. Acest verdict pe care nu l-a formulat, dar pe care-l formulez în locul lui ca pe un rezumat al rezervelor, poate chiar al resentimentelor sale, nu l-aş putea pronunţa în numele meu, cu-atât mai mult cu cât- iluzie balcanică, poate- englezii îmi par poporul cel mai devitalizat şi mai vulnerabil, deci cel mai rafinat, mai civilizat.
Beckett, care, lucru ciudat, se simte în Franţa „acasă”, n-are de fapt nici o afinitate cu o anume uscăciune, virtute eminamente franceză, sau cel puţin pariziană. Nu-i oare semnificativ că l-a transpus în versuri pe Chamfort?
Nu în întregime, e drept; doar câteva maxime. Lucrarea, remarcabilă în sine şi de altfel aproape de neconceput(dacă ne gândim la absenţa de suflu liric ce caracterizează proza scheletică a moraliştilor), echivalează cu o spovedanie, ca să nu spun o proclamaţie. Întotdeauna spiritele secrete îşi trădează fără voie fondul naturii proprii. A lui Beckett e atât de impregnată de poezie, încât se confundă cu ea.
Îl cred la fel de voluntar ca un fanatic. Chiar dacă lumea s-ar prăbuşi, nu s-ar opri din lucrul început şi nici nu ar schimba subiectul. În chestiunile esenţiale, este cu siguranţă neinfluenţabil. În ce priveşte restul, adică neesenţialul, e fără apărare, probabil mai slab decât oricare dintre noi, mai slab chiar decât personajele sale…
Înainte de a redacta aceste note, îmi pusesem în gând să recitesc ceea ce, din perspective diferite, Meister Eckhart şi Nietzsche au scris despre „omul nobil”. – Nu mi-am realizat proiectul, dar n-am uitat nici un moment ce-mi pusesem în gând.

* Traducere de Florin Sicoe.


Anunțuri

Niciun răspuns to “E.M.Cioran – Exerciţii de admiraţie: Beckett – câteva întâlniri.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: