BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

E.M.Cioran – Aforisme(VI)


Fiecare gând ar trebui să amintească stingerea unui surâs.

Stânjeneala pe care-o încercăm când ne gândim la viaţa de zi cu zi a oamenilor de seamă… Ce făcea oare Socrate pe la orele două după-amiază?

Credem cu atâta ingenuitate în idei fiindcă uităm că au fost concepute de mamifere.

Poezia demnă de acest nume începe prin experienţa fatalităţii. Numai poeţii slabi sânt liberi.

Mi-e sete de îndoială, şi nimic nu mi-o poate domoli. De-aş avea toiagul lui Moise, ca s-o fac să ţâşnească din piatră seacă!


Ofensiva eului, ca rod al paraliziei generale, e singurul leac pentru crizele de depresiune morală, pentru sufocarea în nefiinţă, pentru scârba de a nu fi decât sufletul unui scuipat.

O modă filozofică se impune precum o modă gastronomică: nu poţi respinge o idee, aşa cum nu poţi respinge un sos.

Sântem cu toţii nişte şarlatani: supravieţuim problemelor noastre.

Obligându-ne să zâmbim pe rând la tote ideile celor de care ne lovim, Mizeria ne degradează scepticismul în metodă de asigurare a subzistenţei.

În vremurile în care Diavolul prospera, spaima, tulburarea, neliniştea erau nişte rele care beneficiau de protecţia supranaturalului: se ştia cine le isca şi le cârmuia înflorirea; rămase acum de capul lor, se transformă în „drame interioare” sau degenerează în „psihoze”, în patologie secularizată.

Plictisul nivelează enigmele: e o reverie pozitivistă…

Există o angoasă înnăscută care ne ţine loc şi de ştiinţă, şi de intuiţie.

Fericirea e atât de rară, fiindcă poate fi atinsă numai după bătrâneţe, la vârsta senilităţii, pe care puţinor muritori le e dat s-o trăiască.

Îndatorire a lucidităţii: să ajungi la o disperare decentă, la o ferocitate olimpiană.

Atât de departe se-ntinde moartea şi-atâta spaţiu ocupă, că nu mai ştiu unde să mor.

Există o „angoasă înnăscută” care ne ţine loc şi de ştiinţă, şi de intuiţie.

Cinismul extremei singurătăţi e un calvar pe care-l îndulceşte insolenţa.

Filofozia e leac împotriva tristeţii. Şi mulţi mai cred încă în „profunzimea” filzofiei.

Moartea pune o problemă care le copleşeşte pe toate celelalte, substituindu-li-se. Ce poate fi mai nefast pentru filozofie, pentru credinţa naivă în ierarhia perplexităţilor?

Neajunsul filozofiei e de a fi prea „uşor de îndurat”.

Obiecţie împotriva ştiinţei: lumea asta nu merită să fie cunoscută.

Scepticul ar vrea să sufere alături de ceilalţi pentru himerele care te ţin în viaţă. Nu izbuteşte: e un martir al bunului-simţ.

Abulicii ar trebui să fie singurii care să aibă acces la idei, fiindcă le lasă aşa cum sânt. Dacă ideile încap pe mâna sârguincioşilor, blânda brambureală a vieţii zilnice capătă chip de tragedie.

Cum poţi fi filozof? Cum să ai neobrazarea să încerci să descurci probleme ca timpul, frumuseţea, Dumnezeu şi toate celelalte? Spiritul se umflă-n pene şi ţopăie cu neruşinare. Metafizică, poezie – impertinenţe de păduche.

Avantajul celui care se apleacă asupra vieţii şi morţii e că poate spune orice despre ele.

Dacă împotriva unui acces de depresiune mai pot totuşi lupta, în numele cărei vitalităţi să mă-nverşunez împotriva unei obsesii care-mi aparţine, care mă precedă? Dacă sânt sănătos, o apuc pe drumul care-mi place; o dată „atins” de boală, nu mai hotărăsc eu, ci boala. Pentru obsedaţi, nu există opţiune: obsesia a optat înaintea lor, pentru ei.
Îţi alegi calea atunci când poţi într-adevăr să alegi orice cale, dar precizia unei boli anumite anulează diversitatea căilor de ales. Să te-ntrebi de eşti liber sau nu – un fleac, pentru spiritul pe care-l mână caloriile delirului. Pentru el, să propovăduieşti libertatea înseamnă să vădeşti o sănătate dezonorantă. Libertatea? Sofism al celor sănătoşi.

Stoicism de paradă: să fii un pasionat al lui „Nil admirari”, un isteric al ataraxiei.

Nemulţumit de suferinţele reale, anxiosul îşi impune altele închipuite; e o fiinţă pentru care irealitatea există, trebuie să existe, căci, de n-ar fi aşa, de unde ar putea găsi raţia de chinuri pe care o cere natura lui?

De ce nu m-aş compara cu cei mai de seamă dintre sfinţi? Oare n-am cheltuit, spre a-mi ocroti şi păstra contradicţiile, tot atâta nebunie câtă au cheltuit ei spre a le birui pe ale lor?

Când Ideea îşi caută adăpost, trebuia să fi fost viermănoasă, fiindcă singurul loc unde a găsit găzduire a fost creierul.

Tehnica pe care o practicăm spre paguba noastră, psihanaliza ne degradează riscurile, pericolele, prăpăstiile lăuntrice; ne deposedează de necurăţii, de tot ceea ce ne făcea să fim curioşi de noi înşine.

Aprofundând o idee, o vătămăm: îi luăm farmecul, dacă nu chiar viaţa…

Dacă problemele au sau nu rezolvare e preocuparea unei minorităţi; dar dacă sentimentele nu au nici o dezlegare, nu ajung nicăieri, se pierd în ele însele – iată o dramă, inconştientă, a tuturora, nerezolvabilul afectiv, de pe urma căruia suferă toţi fără să-şi dea seama.

De-aş fi mai înfocat în nihilism, mi-ar fi cu putinţă – negând totul – să mă scutur de îndoieli şi să le birui. Dar nu am decât apetitul negării, nu şi harul ei.

Să încerci fascinaţia extremelor şi să rămâi undeva, între diletantism şi dinamită!

Intolerabilul, şi nicidecum Evoluţia, ar trebui să fie calul de bătaie al biologiei.

Cosmogonia mea personală adaugă la haosul primordial o infinitate de puncte de suspensie.

Cu fiecare idee care se naşte în noi, ceva din noi putrezeşte.

Orice problemă profanează o taină; la rândul ei, problema e profanată de rezolvare.

Patetismul trădează o profunzime de prost gust; la fel şi acea voluptate a răzvrătirii în care s-au complăcut un Luther, un Rouseau, un Beethoven, un Nietzsche. Marile accente – plebeianismul singuraticilor.

Există o nevoie de remuşcări ce premerge Răului, ba, mai mult: îl creează.

Aş putea vieţui o zi măcar de n-ar fi milostivirea nebuniei mele, care-mi făgăduieşte Judecata de Apoi pentru a doua zi?

Suferim: lumea exterioară începe să existe…; suferim din cale-afară: se destramă. Durerea nu plăzmuieşte lumea decât spre a-i vădi irealitatea.

Gândirea eliberată de opinii preconcepute se destramă şi dobândeşte incoerenţa şi răzleţirea lucrurilor pe care încearcă să le stăpânească. Cu idei „fluide”, te aşterni pe real, nu-l explici. Astfel, plăteşti scump refuzul de a fi adoptat vreun „sistem”.

Ne displace să ducem până la capăt un gând deprimant, fie el fără cusur: începem să-i rezistăm din clipa în care ne afectează măruntaiele, în care devine suferinţă, adevăr şi dezastru al cărnii. – De câte ori am citit o predică a lui Buddha sau o filă de Shopenhauer, am văzut „trandafiriu” în faţa ochilor.

Subtilitatea o întâlnim:

La teologi. Neputând demonstra cele afirmate, sânt nevoiţi să facă o sumedenie de disocieri, până obosesc spiritul: e tocmai ceea ce vor. De câtă virtuozitate e nevoie pentru a clasifica îngerii în zeci de specii! Să nu insistăm în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu: „infinitatea” lui a vlăguit multe creiere;

la trândavi, la oamenii de lume, la cei din soiul nepăsătorilor, la toţi cei ce se hrănesc cu vorbe. Conversaţia – mumă a subtilităţii…
Neavând chemare pentru ea, germanii s-au cufundat în metafizică. Doar neamurile vorbăreţe, vechii greci şi francezii, versaţi în graţiile spiritului, au excelat în „tehnica fleacurilor”;

la persecutaţi. Obligaţi la minciună, la viclenie, la duplicitate, ei duc o viaţă dublă şi falsă: nesinceritatea – silită – stimulează inteligenţa. Siguri de ei, englezii sânt plicticoşi: e tributul plătit atâtor veacuri de libertate, în care au putut trăi fără să recurgă la şiretenie, la zâmbetul făţarnic, la tertipuri. Înţelegem de ce, aflaţi într-o postură opusă, evreii au privilegiul de a fi poporul cel mai ager;

La femei. Osândite la pudoare, trebuie să-şi ascundă dorinţele şi să mintă: „minciuna e o formă de talent”, în timp ce respectarea „adevărului” se însoţeşte cu o grosolănie greoaie;

la cei taraţi – care nu sânt internaţi…, cei care s-ar potrivi de minune unui cod penal ideal.

Gânditorul „generos” uită – în defavoarea lui – că dintr-un sistem filozofic supravieţuiesc numai adevărurile dăunătoare.

Pe vremuri, filozoful care nu scria, dar gândea nu era dispreţuit; de când lumea se ploconeşte în faţa eficacităţii, cerinţa de căpetenie a devenit scrierea „operei”, iar cei ce n-o fac sânt socotiţi „rataţi”. Acei „rataţi” ar fi fost însă înţelepţii unor alte vremuri, şi o vor mântui pe a noastră tocmai pentru că nu au lăsat nici o urmă.

Vine o vreme în care scepticului, după ce a tăgăduit totul, nu îi mai rămâne nimic de care să se îndoiască şi îşi suspendă de-a binelea judecata. Ce-i mai rămâne de făcut? Să se distreze sau să amorţească – frivolitatea sau animalitatea.

De câte ori nu mi s-a întâmplat să întrezăresc scăpătarea cerebralităţii, istovirea conştiinţei, ultima scenă a gândirii, urmată de o lumină care-mi îngheaţă sângele în vine!

Către o înţelepciune vegetală: m-aş lepăda de toate spăimântările pentru „surâsul” unui copac…

A fi „modern” înseamnă să cârpăceşti în Incurabil. Tragicomedia învăţăcelului: mi-au făcut praf şi pulbere gândirea ca să-i întrec pe moraliştii care nu mă învăţaseră decât s-o fac fărâme…

În zbuciumul minţii găsim o „ţinută” pe care am căuta-o zadarnic în zbuciumul inimii. Scepticismul este eleganţa anxietăţii.

Nu vă daţi pe mâna literaturii dacă, având sufletul neguros, sânteţi ademeniţi de claritate: nu veţi lăsa în urma voastră decât suspine inteligibile, sărmane cioburi ale refuzului de a fi fost voi înşivă.

În „marele dormitor” care este universul – după un text taoist – , coşmarul e singurul mod de a fi lucid.

Înainte de a fi o eroare de fond, viaţa e o greşeală de gust, pe care nici moartea, şi nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte.

Aş fi bucuros să-l invoc ca predecesor pe Omar Khayyam, mâhnirile lui peremptorii…
El însă „credea” încă în ceva, în vin.

Prolixă din firea ei, literatura trăieşte din pletora de vocabule, din cancerul cuvântului.

Aproape toate operele sânt făcute cu străfulgerări de „imitaţie”, cu fiori deprinşi de la alţii şi cu extaze furate.

Poetul: un şiret care-şi îngăduie să lâncezească după pofta inimii, care se încrâncenează în perplexitate, străduindu-se s-o obţină prin toate mijloacele. Apoi, naivă, posteritatea se înduioşează şi-l compătimeşte…

Ce face înţeleptul? Se resemnează să vadă, să mănânce etc., acceptă, fără să vrea, acea „rană cu nouă deschizături” care e trupul, după Bhagavad-Gita. Înţelepciunea? Să înduri cu demnitate înjosirea la care ne supun găurile noastre.

Nimic nu usucă mai mult spiritul ca repulsia de a concepe idei obscure.

„Avea talent; totuşi, nimeni nu se mai ocupă de el. A fost uitat. – Pe bună dreptate: nu s-a îngrijit îndeajuns ca să fie „rău” înţeles.”

Înfrângerile sânt la ordinea zilei: o situaţie de care, în mod firesc, Dumnezeu beneficiază. Datorită snobilor care-l jeluiesc sau îl ocărăsc, el se bucură de o anumită trecere. Câtă vreme, însă, va mai fi „interesant”?

Pentru cine a „respirat” Mortea, cât de tristă e duhoarea Cuvântului!

E uimitor că posibilitatea de a avea cândva un biograf nu a făcut pe nimeni să renunţe să aibă o viaţă.

Şiretlicul stilului: să dea amărăciunilor banale o turnură insolită, să înfrumuseţeze mărunte necazuri, să voaleze golul, să existe „prin cuvânt”, prin frazeologia suspinului sau a sarcasmului!

Ne deosebeşte de înaintaşi dezinvoltura cu care privim Taina. I-am schimbat până şi numele: aşa s-a născut Absurdul.

Suficient de naiv ca să pornesc în căutarea Adevărului, cândva am dat ocol, pe rând – şi, de fiecare dată, în zadar – , prin sumedenie de discipline. Începusem să mă statornicesc în scepticism, când mi-a venit în gând să consult, ca pe o ultimă cale de scăpare, Poezia: cine ştie? Poate-mi va fi ea mai de folos, poate că sub arbitrariul ei se-ascunde vreo revelaţie ultimă. Zadrnic! Poezia ajunge cu negarea chiar mai departe decât mine. M-a făcut să-mi pierd până şi „incertitudinile”.

Nu vom fi vestejit nicicând îndeajuns secolul al XIX-lea pentru că a înlesnit proliferarea acestui soi de glosatori, de maşini de citit, a acelei malformaţii a spiritului întruchipate de Profesor, simbol al declinului unei civilizaţii, al degradării stilului, al supremaţiei trudei asupra capriciului.
Să vezi totul din exterior, să sistematizezi inefabilul, să nu priveşti nimic drept în faţă, să inventarizezi părerile altora!… Orice comentariu al unei opere e rău sau inutil, căci tot ce nu e direct e nul.
Odinioară profesorii se aplecau cu precădere asupra teologiei. Aveau cel puţin scuza că materia lor este absolutul, că se limitu la Dumnezeu, pe când în vremea noastră nimic nu se poate sustrage competenţei lor ucigaşe.

Goethe, artistul complet, e antipodul nostru: un caz pilduitor pentru ceilalţi. Neîmplinirea – ideal modern de perfecţiune – îi era străină şi nu voia să înţeleagă pericolele ce-i pândeau pe alţii, iar pe cele ce-l priveau le-a asimilat atât de bine, încât n-a pătimit deloc de pe urma lor. Destinul lui limpede ne descurajează. Degeaba vom căuta la el secrete sublime sau sordide. Va trebui să fim de acord cu afirmaţia lui Rilke: „Nu am organ pentru Goethe.”

Urmărirea semnului în detrimentul semnificatului; limbajul considerat drept scop în sine, drept concurent al „realităţii”; mania exprimării, chiar la filozofi; nevoia de înnoire în „planul aparenţelor” – caracteristici ale unei civilizaţii în care sintaxa primează asupra absolutului, iar gramaticianul asupra înţeleptului.

Singura cale de mântuire ar fi „imitarea” tăcerii. Dar limbuţia noastră e prenatală. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, sântem „în mod chimic” legaţi de Cuvânt.

„Talentul” e mijlocul cel mai sigur de a denatura totul, de a sluţi înfăţişarea lucrurilor şi de a te înşela în privinţa propriei tale persoane. Existenţa „adevărată” e apanajul acelora pe care natura nu i-a copleşit cu vreo înzestrare. De aceea, e greu de conceput un univers mai fals decât cel literar şi un om mai lipsit de „adevăr” decât literatul.

Spiritul e marele profitor al înfrângerilor cărnii, îmbogăţindu-se pe seama ei, devastând-o, exultând la nenorocirile ei: trăieşte din brigandaj. Civilizaţia îşi datorează izbânda isprăvilor unui tâlhar.

Macbeth: un stoic al crimei, un Marc Aureliu cu pumnal.

Pesimistul trebuie să-şi găsească zilnic câte-o nouă raţiune de a exista: e o victimă a „sensului” vieţii.

Teama de sterilitate îl determină pe scriitor să producă mai mult decât i-ar îngădui-o propriile resurse, adăugând la minciunile trăite multe altele, împrumutate sau plăsmuite. Sub lespedea „Operelor complete” zace un impostor.

Dezmăţul verbal al pornografilor vine adesea dintr-un exces de pudoare, din ruşinea de a-şi etala „sufletul” şi, mai ales, de a-l numi, e, în orice limbă, cuvântul cel mai indecent.

În definitiv, e foarte posibil ca o realitate să se ascundă îndărătul aparenţelor, dar ar fi ridicol să nădăjduim că limba e în stare s-o înfăţişeze. De ce, atunci, să ne complicăm agăţându-ne de o anumită opinie mai degrabă decât oricare alta, de ce să dăm înapoi în faţa banalului sau a inimaginabilului, în faţa îndatoririi de a spune sau scrie orice? Un minimum de înţelepciune ne-ar obliga să susţinem toate tezele deodată, într-un eclectism al surâsului şi al distrugerii.

Publicul se dă în vânt după autorii zişi „umani”, ştie că n-are de ce să se teamă de ei; ca şi el, la jumătate de drum, îi vor propune o învoială cu Imposibilul, o viziune coerentă a Haosului.

Faptul că Nietzsche, Proust şi Rimbaud supravieţuiesc fluctuaţiei modelor se explică prin gratuitatea cruzimii lor, prin chirurgia lor demonică, prin generozitatea otrăvii. Ferocitatea face opera să dăinuie, ferind-o de îmbătrânire. Afirmaţie fără temei? Gândiţi-vă la prestigiul Evangheliei, carte agresivă, una dintre cele mai veninoase din câte-au fost.

Taină – cuvânt pe care-l folosim ca să-i înşelăm pe ceilalţi, ca să-i facem să creadă că sântem mai profunzi decât ei.

Prin Baudelaire, fiziologia a pătruns în poezie, iar prin Nietzsche – în filozofie. Prin ei, dereglările organice s-au transfigurat în cânt şi în concept. Chinuiţi de boală, le-a fost scris să-i înnobileze acesteia destinul.

Cel care, după ce-şi va fi însuşit principiile mizantropiei, va dori să meargă mai departe, va trebui să înveţe de la Swift: va afla cum dispreţul faţă de om poate fi adus la intensitatea nevralgiei.

De la Benjamin Constant încoace, nimeni n-a mai găsit „tonul” dezamăgirii.

Atât de bine s-a obişnuit celula nervoasă cu orice, încât nu mai putem nădăjdui că se va ivi vreodată o sminteală care, pătrunzând în creiere, să le facă să pocnească.

Un bun dramaturg trebuie să aibă simţul asasinatului: de la elisabetani încoace, cine mai ştie să-şi omoare personajele?

Occidentalul frământat te duce cu gândul la un erou dostoievskian care ar avea cont la bancă.

„Sursele” unui scriitor sânt de căutat în temeiurile sale de ruşinare: dacă nu le descoperă în sine sau refuză să ia notă de ele, e menit plagiatului sau criticii.

Iată-ne, monade dislocate, la capătul tristeţilor prudente şi al anomaliilor previzibile: tot mai multe semne vestesc hegemonia delirului.

O carte care, după ce va fi nimicit totul, nu se nimiceşte şi ea ne va fi scos din sărite degeaba.

Privarea literaturii de fardurile care-i acoperă adevăratul chip e la fel de periculoasă ca deposedarea filozofiei de jargonul păsăresc. Să se reducă oare creaţia spirituală la transfigurarea de fleacuri? Să nu existe substanţă decât în afara articulării, în rictus şi catalepsie?

Romanticii au fost ultimii mari cunoscători în domeniul sinuciderii. De la ei încoace, arta le-a fost sabotată… Ca să fie din nou ce a fost, ar trebui un nou „mal du siecle”.

Adevăratele modele de stil: înjurătura, telegrama şi epitaful.

Orice cuvânt mă doare. Şi totuşi, cât mi-ar plăcea să aud flori sporovăind despre moarte!

E uşor să fii profund: ajunge să te laşi copleşit de propriile-ţi tare.

Unde nu ne-am putea întoarce la acele vremuri în care fiinţele nu erau siluite de vocabule, la laconismul interjecţiei, la năuceala paradisiacă, la vesela stupoare de dinaintea graiului.

Aforismul e cultivat doar de cei care au cunoscut frica „în mijlocul” cuvintelor, frica de a se nărui împreună cu „toate cuvintele”.

Să fii un Raskolnikov – fără să ai omorul drept scuză.

La mii de leghe depărtare de poezie, sântem legaţi de ea prin nevoia năprasnică de a urla: ultimul stadiu al lirismului.

O civilizaţie care a început prin zidirea de catedrale se va sfârşi prin ermetismul schizofreniei.

Shakespeare: loc al întâlnirii unui trandafir cu o secure…

Modalităţile-i de exprimare fiind tocite, arta se orientează spre nonsens, spre un univers închis şi incomunicabil. Orice freamăt inteligibil – în pictură, muzică sau poezie – ne pare, pe drept cuvânt, desuet şi vulgar. Publicul va dispărea curând şi, la scurtă vreme după el, arta.

Numai minţile superficiale abordează ideea cu delicateţe.

Să-ţi ratezi viaţa înseamnă să ajungi la poezie – fără sprijinul talentului.

Trilogia lui Dante constituie cea mai strălucită reabilitare a Diavolului pe care va fi întreprins-o vreodată un creştin.

Menţionarea necazurilor administrative printre motivele care justifică sinuciderea mi se pare lucrul cel mai adânc din spusele lui Hamlet.

Infernul – precis ca un proces verbal;

Purgatoriul – fals, ca orice aluzie la cele cereşti;

Paradisul – etalare de plăsmuiri serbede…

„… numai adevărul este plăcut”. – De aici provin lacunele Franţei, respingerea Nedesluşitului şi Negurosului, antipoezia şi antimetafizica ei. Mai mult chiar decât Descartes, Boileau avea să copleşească un întreg popor, cenzurându-i geniul.

Luther, prefigurare a omului modern, a întrunit toate formele de dezechilibru: în el convieţuiau un Pascal şi un Hitler.

Răbdarea germanilor e fără margini, până şi în privinţa nebuniei, pe care Nietzsche a îndurat-o unsprezece ani, iar Holderlin patruzeci.

Plutarh, azi, ar scrie „Vieţile paralele ale rataţilor”.

Romantismul englez a fost un amestec fericit de laudanum, exil şi ftizie; cel german – de alcool, provincie şi suicid.

Istoria ideilor e istoria urii însinguraţilor.

Feriţi-vă de cei ce întorc spatele dragostei, ambiţiei, societăţii. Pentru aceste „renunţări” se vor răzbuna.

Certitudinile exclud stilul: grija pentru exprimare e apanajul celor ce nu pot adormi într-o credinţă. Lipsiţi de un temei solid, ei se agaţă de cuvinte, simulacre de realitate, pe când ceilalţi, siguri pe convingerile lor, nu pun preţ pe înfăţişare şi se răsfaţă în tihna improvizaţiei.

Dacă Moliere s-ar fi aplecat asupra propriilor adâncuri, Pascal, comparat cu el, ne-ar părea un jurnalist.

Cât de mult îmi plac acele minţi socotite de mâna a doua(Joubert, mai ales) care din discreţie, au refuzat să-şi asume propriul geniu şi, temându-se că-l au, şi-au dus viaţa în umbra geniului altora.

Nu mai vrem să îndurăm povara „adevărurilor”, nici să ne lăsăm păcăliţi de ele sau să le devenim complici. Visez la o lume în care oamenii ar fi gata să moară pentru o virgulă.

De nu ne-am îndoi de noi înşine, scepticismul ne-ar fi literă moartă, îngrijorare convenţională, doctrină filozofică.

Prostia cuprinde o doză de seriozitate care, condusă mai bine, ar putea înmulţi numărul capodoperelor.

Atâtea pagini, atâtea cărţi care ne-au mişcat cândva şi pe care le recitim numai pentru a studia meşteşugul potrivirii adverbelor sau al alegerii adjectivelor!

Formaţi la şcoala veleitarilor, idolatri ai fragmentului şi ai stigmatului, aparţinem unui timp clinic în care numai „cazurile” contează. Ne interesează mai ales ceea ce scriitorul „nu” a exprimat, ceea ce ar fi putut spune, dar nu a spus, ne atrage doar faţa sa nevăzută. Dacă scriitorul a lăsat o „operă”, dacă s-a înfăţişat pe de-a-ntregul, atunci, cu siguranţă, îl vom lăsa să cadă în uitare.
Magie a artistului nerealizat…, a învinsului care şi-a risipit dezamăgirile, care nu a ştiut să le facă să rodească.

Şovăielile noastre poartă semnul probităţii, certitudinile – pe cel al imposturii. Necinstea unui gânditor se vădeşte prin numărul de idei „precise” pe care le susţine.

Realul mă îmbolnăveşte de astm.

În acest univers provizoriu, axiomele noastre n-au decât valoare de „fapt divers”.

De când mă ştiu, n-am făcut altceva decât să nimicesc în mine mândria de a fi om. Şi iată-mă hoinărind la periferia Speciei ca un monstru timorat, lipsit de deschiderea necesară ca să invoc ca predecesor o altă ceată de maimuţe.

Planta e atinsă uşor; animalul se străduieşte să se strice; la om, anomalia prezentă în tot ce respiră apare exacerbată.
Viaţa! Îmbinare de chimie şi stupoare…
Ne vom refugia oare în echilibrul mineralului? Sări-vom oare de-a-ndărătelea, peste regnul care ne desparte de piatră, ca să ajungem, aidoma ei, „normali”?

N-am găsit, în întreg edificiu al gândirii, nici o categorie pe care să-mi oduhnesc fruntea. În schimb, ce pernă bună pentru Haos!

Orice gânditor, la început de drum, e silit să opteze, fără voia lui, între dialectică şi salcia plângătoare.

Am extras din mâhnire câteva gânduri doar pentru că, iubind-o nespus, nu i-am îngăduit minţii s-o secătuiască, iscodind-o.

Orice aspect al gândirii îşi are momentul său, când e pe toate buzele: e, în zilele noastre, cazul ideii de Neant… Cât de perimate ni se par Materia, Energia, Spiritul! Din fericire, lexicul e bogat, fiecare generaţie poate scotoci prin el ca să-şi aleagă o vocabulă predilectă, la fel de importantă ca şi celelalte, răposate fără rost.

* Traducere de Florin Sicoie.

Anunțuri

Niciun răspuns to “E.M.Cioran – Aforisme(VI)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: