BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

E.M.Cioran – Aforisme(V)


În zadar caută Occidentul o formă de agonie demnă de trecutul lui.

Câtă întristare să vezi popoare cu trecut mare cerşind un adaos de viitor!

Vremea noastră va fi marcată de romantismul desţăraţilor. A început să se întrevadă un univers în care nimeni nu va fi DIN PARTEA LOCULUI. În fiecare dintre cetăţenii de azi sălăşluieşte un petec de mâine.

O mie de ani de războie au întărit Occidentul; o sută de ani de „psihologie” l-au adus la marginea prăpastiei.

Orientul s-a interesat de flori şi renunţare. Noi, dimpotrivă, ne-am dedat maşinilor şi efortului, cuprinşi de o galopantă melancolie – ultima tresăltare a Occidentului.

Raporturile cu francezii te învaţă să fii nefericit cu GENTILEŢE.

Ca să mânuieşti oamenii, trebuie să ai viciile lor, şi încă să le ai cu vârf şi îndesat. Gândiţi-vă cum a fost cu papii: cât s-au dedat preacurviei, incestului şi asasinatului, au dominat întreaga suflare lumească, iar Biserica era atotputernică. De când respectă poruncile învăţăturii bisericeşti, şi-au pierdut puterea: abstinenţa şi cumpătarea le vor fi fost fatale; devenind respectabili, nu mai sânt temuţi de nimeni. Pilduitor asfinţit al unei instituţii.

În viitor, dacă omenirii îi va fi dat s-o ia de la capăt, o va face cu rămăşiţe, cu mongolii de pretutindeni, cu drojdia continentelor: se va contura o civilizaţie caricaturală, la ivirea căreia cei care au făurit adevărata civilizaţie, neputincioşi, vor asista ruşinaţi, abătuţi, şi, în cele din urmă, se vor refugia în idioţie, stare în care vor putea uita strălucirea dezastrelor lor.

Adevărurile umanismului, încrederea în om şi celelalte de acest fel nu mau decât tăria unor ficţiuni, înflorirea unor umbre.
Occidentul ERA acele adevăruri, acum e doar ficţiuni şi umbre. La fel de sărăcit ca şi ele, nu-i mai este dat să le verifice. Le târâie, le EXPUNE, dar nu le mai IMPUNE; ele nu mai sânt de TEMUT. De aceea, cei care se agaţă de umanism folosesc o vocabulă extenuată, lipsită de suport afectiv – o vocabulă spectrală.

Ne-a fost dat tuturor să cunoaştem boala care a cuprins Occidentul. Artă, iubire, religie, război – ştim prea multe despre toate ca să mai credem în ele. Atâtea veacuri s-au ros făcând-o… Epoca FINITULUI deplin s-a dus.
Materia poemelor? Istovită şi ea. – Să iubeşti? Până şi mitocanii resping „sentimentul”. – Mila? Duceţi-vă prin catedrale: numai nătângii mai vin de se roagă. Cine mai vrea să lupte? Figura eroului e perimată: numai măcelul impersonal mai are trecere. Sântem marionete clarvăzătoare, bune numai să facem nazuri în faţa iremediabilului.
Occidentul? O POSIBILITATE fără viitor.

Don Quijote reprezintă unei civilizaţii: îşi NĂSCOCEA evenimente, pe câtă vreme noi nu mai ştim să scăpăm de evenimentele care ne asaltează.

Nu-i elegant să abuzezi de nenoroc: unii indivizi, la fel ca unele popoare, se complac în necazuri până-ntr-atât, încât dezonorează trgedia.

Spiritele lucide ar trebui – spre a da un caracter oficial oboselii lor şi a o impune altora – să se constituie într-o LIGĂ A DEZAMĂGIRII.
Aşa vor izbuti poate să atenueze presiunea istoriei, să facă viitorul facultativ.

Instincte şovăielnice, credinţe hârbuite, marote şi trăncăneală. Peste tot, numai cuceritori ieşiţi la pensie, rentieri ai eroismului de altădată, confruntaţi cu tineri Alarici care pândesc Romele şi Atenele. Peste tot, paradoxuri de limfatici. Altădată, butadele de salon circulau peste ţări şi mări, biruiau prostia sau o şlefuiau, Europa cochetă şi neînduplecată, era atunci în floarea vârstei; -stăzi, senilă şi neputincioasă, nu mai îmboldeşte pe nimeni. Totuşi, există barbari care abia aşteaptă să-i moştenească dantelele şi pe care prelungirea agoniei ei îi irită.

Pe măsură ce îmbătrânesc, îmi place tot mai puţin să joc micul meu rol de Hamlet. De pe acum nu ştiu ce spaimă anume să încerc în faţa morţii.

Nu te mai temi de ziua de mâine dacă ai învăţat să scoţi din Vid sumedenie de lucruri de preţ. Plictiseala săvârşeşte minuni: converteşte vacuitatea în substanţă, este ea însăşi VID HRĂNITOR.

Spre deosebire de plăceri, durerile nu duc la saţietate. Nu există lepros BLAZAT.

Devenirea: agonie FĂRĂ DEZNODĂMÂNT.

Mâhnirea: o poftă pe care nici o nenorocire nu o poate sătura.

Nimic nu ne flatează ca obsesia morţii: OBSESIA, şi nu moartea.

Disperarea e obrăznicia nenorocirii, o formă de provocare, o filozofie potrivită epocilor lipsite de sfială.

Rareori medităm stând în picioare, şi mai rar mergând. Din înverşunarea de a ne păstra poziţia verticală s-a născut Fapta; de aceea, ca să protestăm împotriva mârşăviilor ei, ar trebui să imităm poziţia cadavrelor.

Cât timp plictiseala se limitează la chestiuni de sentiment, totul mai e cu putinţă; dacă a cuprins şi sfera judecăţii, s-a zis cu noi.

Toate apele au culoarea înecului.

Aţi izbândit în viaţă? Nu veţi cunoaşte nicicând ORGOLIUL.

Între Plictis şi Extaz se deapănă întreaga noastră experienţă privitoare la timp.

Hoinăresc de-a lungul şi de-a latul zilelor ca o târfă într-o lume fără trotuare.

Vidul este, dintru început, atributul leneşilor – metafizicieni din născare -, în timp ce pentru oamenii de treabă şi pentru filozofii de meserie el e o certitudine dobândită la sfârşitul vieţii, ca răsplată pentru decepţiile îndurate.

Pe măsură ce ne dezbărăm de ruşinări, ne aruncăm măştile. Vine o zi în care jocul s-a isprăvit; nu mai sânt ruşinări, nici măşti. Şi nu mai e nici PUBLIC. Ne vom fi supraevaluat secretele şi vitalitatea mizeriilor noastre.

Bucuria are un mare defect: lipsa de rigoare. Priviţi cât de riguroasă e, în schimb, logica fierei…

Iau o hotărâre ÎN PICIOARE; mă întind – şi o anulez.

Ne-am împăca mai uşor cu necazurile de nu ne-ar ceda raţiunea sau ficatul.

Fotoliul e un mare responsbil, un promotor al „sufletului” nostru.

Să te plictiseşti înseamnă să mesteci timp, aşa cum mestecă unii tutun.

Datorită melancoliei – alpinism al leneşilor – escaladăm, LUNGIŢI ÎN PAT, toate piscurile şi ne purtăm visele deasupra tuturor genunilor.

Conştiinţă a timpului: atentat împotriva timpului…

Mai devreme sau mai târziu, orice dorinţă va trebui să-şi atingă istovirea, adică adevărul…

Mi-am căutat un model în mine însumi.
Ca să-l urmez, m-am bizuit pe dialectica indolenţei.
E mult mai plăcut să nu TE reuşeşti!

Scârba pe care ne-o trezesc diferite lucruri nu e decât scârba de noi înşine – pe căi ocolite.

Siliţi-i pe oameni să stea întinşi zile şi zile de-a rândul:
canapelele vor izbuti ce n-au putut face războaiele şi lozincile. Plictisul e mai eficace decât armele şi ideologiile.

Să fi dedicat morţii toate orele pe care ţi le-ar fi luat practicarea unei meserii… Excesul de metafizică e apanajul călugărilor, al desfrânaţilor şi al celor fără căpătîi. Un „loc de muncă” l-ar fi transformat până şi pe Buddha într-un NEMULŢUMIT oarecare.

Pe când totul devine searbăd în jurul nostru, cât de tonică ne apare curiozitatea de a şti CUM vom înnebuni!

De ne-ar fi dat să putem părăsi după voie neantul apatiei ca să alegem dinamismul remuşcărilor!

Faţă de plictisul ce mă aşteaptă, cel de acum îmi pare atât de plăcut insuportabil, încât mi-e teamă să nu-i istovesc teroarea.

Într-o lume lipsită de melancolie, privighetorile s-ar apuca să râgâie.

De auziţi pe cineva folosind la tot pasul cuvântul „viaţă”, să ştiţi că este bolnav.

Ca să se iniţieze în tristeţe, în meşteşugul Nelămuritului, unora le trebuie o clipă, altora – o viaţă întreagă.

De nenumărate ori m-am retras în încăperea cu lucruri de prisos care este Cerul, de nenumărate ori am cedat nevoii de a mă ÎNĂBUŞI întru Dumnezeu!

Nu pot fi eu însumi decât dacă mă înalţ până la furie sau cobor până la descurajare: la nivelul meu obişnuit, ignor faptul că exist.

Nu e uşor să dobândeşti o nevroză; cei care izbutesc devin bogaţi, căci atât succesele cât şi neîmplinirile îi fac să prospere.

Să vomităm? Să ne rugăm? – Plictisul ne înalţă către un cer al Răstignirii care ne lasă în gură un gust de zaharină.

Numai anxietatea, utopie neagră, ne dă PRECIZĂRI, despre viitor.

Tristeţile noastre prelungesc taina pe care o schiţează surâsul mumiilor.

Plictisul e o angoasă larvară; urâtul – o ură visătoare

Dacă disperarea poate fi minată de credinţă, de politică sau de bestialitate, melancolia nu se lasă zdruncinată de nimic, nu poate dispărea decât o dată cu sângele nostru.

Leucemia e grădina în care înfloreşte Dumnezeu.

În toiul Nepăsării, te gândeşti la o criză zdravănă de epilepsie ca la o ţară a făgăduinţei.

Cu vinele încărcate de nopţi, prezenţa ta printre ceilalţi e la fel de oportună ca a unui epitaf în mijlocul unui circ.

O pasiune te mistuie cu atât mai mult cu cât obiectul ei e mai nelămurit; a mea a fost Plictisul, şi am fost doborât de imprecizia lui.

Paloarea ne arată în ce măsură trupul poate înţelege sufletul.

Cât de apropiată îmi e bătrâna nebună care alerga să prindă timpul, care voia să apuce o BUCATĂ de timp!

Există o corelaţie între deficienţa sângelui şi rătăcirea în durată: câte globule albe, atâtea clipe goale… Stările CONŞTIENTE nu provin, oare, din decolorarea dorinţelor noastre?

Surprins ziua în amiaza mare de sperietura dulce a ameţelii, mă întreb cui s-o atribui: sângelui, azurului?
Sau anemiei, aflată la jumătate de drum între ele?


* Traducere de Florin Sicoe.


Anunțuri

Niciun răspuns to “E.M.Cioran – Aforisme(V)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: