BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

Geo Dumitrescu – Problema spinoasă a nopţilor


„Foaie verde şi-o sipică
A dracului noapte mică.”
(Cântec popular)

Mai daţi-o-ncolo de lună! zicea unul,
o s-ajungem şi la ea în curând,
o să ne plimbăm şi pe ea în pantofi cu şenile…
– Are dreptate! zicea al doilea,
mai lăsaţi-le naibii de lună şi stele! …

Să mai umblăm niţel şi pe pământ,
că şi la noi, zilele trecute,
pământul a devenit rotund…
– Să vedem ce facem cu nopţile! …
a mai strigat unul.
Şi aşa apăru deodată pe ordinea de zi,
ca un lucru urgent, ce nu mai poate suferi amânare,
problema spinoasă a nopţilor…
(Căci era acolo o adunare a poeţilor,
o şedinţă de lucru, cam aşa ceva –
sau poate mă nimerisem din întâmplare
în fluxul obişnuit – un fel de ultrasunete –
prin care comunică îndeobşte poeţii între ei.)
Fapt e că discuţia izbucnise
ca o furtună de primăvară şi, deodată,
prin valuri torenţiale şi descărcări electrice,
m-am poemnit însumi strigând:

– Cer cuvântul! – ziceam – daţi-mi voie,
am studiat problema, vă pot prezenta un raport
cam lung, dar, în schimb, foarte amănunţit…
– Dă-i drumul! săriră glasuri, iar un tânăr
căruia îi scăpăra părul la ceafă(pe unde
în chip vădit pierdea mult fosfor),
rosti solemn, acoperind vuietul adunării:
– Are cuvântul cetăţeanul de la marginea oraşului!

Se făcu linişte.
– Fraţilor! – strigai, sugrumat de emoţie –
trebuie să găsim o soluţie – aşa nu mai merge!
Nopţile sînt prea mici, tot mai mici –
înguste vâlcele între munţii înalţi ai zilelor,
între munţii înalţi, puternici,
plini de grele păduri, ai zilelor.
Trebuie să fie o cale, la naiba! –
nopţile sînt prea mici, prea puţine,
nu ne mai ajung –
scurte fulgere de beznă între două coloane albe,
între două coloane albe, înalte, fără sfârşit.
Trebuie să fie o ieşire – nu mai e chip!
Văzduhul fermentează,
ochii sînt plini, urechile, inima –
ziua lasă pe noi o rouă bogată, fecundă,
lumini şi vorbe, amintiri, grele dâre adânci.
Oamenii lasă în adâncul nostru
urme de foc, valuri, lacrima frunţii,
zâmbete şi mâini în mişcare, mâini,
sute de mii de mâini ce flutură pe strunele zilei…

Iată amurgul. Încet, nervii zilei se liniştesc,
unul câte unul, se sting ca nişte filamente,
devenind roşii, mov, cenuşii, negri…
Ca o femeie în putere, ştergându-şi mâinile,
lepădând şorţul, ziua
se lasă somnului, uşor, ostenit-zâmbitoare,
mirosind a lapte… Tu îţi mâi spre casă
bătrânul car solid, trosnind de povară,
bătrânul car al zilei, încărcat cu vârf,
îl mâi spre casă plin de roade, grăbit să-l descarci –
o, peste măsură de grăbit, însetat
să-l descarci, să-l cântăreşti, să-l numeri,
să-l treci în condică…
Ah, dar vă spun, la dracu!, noaptea
ne-a rămas mică, strâmtă, caraghioasă,
ca o căciulă din copilărie!
Nici n-apuci să-ţi descarci carul pe jumătate –
şi cântă cocoşii şi nu ştiu cine naiba azvârle
un afurisit de dovleac aprins deasupra casei,
sculând lumea din somn…
În zadar te zbaţi, furnică, târând poveri
de-o sută de ori cât tine, să le tragi de-a buşilea
pe gura îngustă a bordeiului – bordeiul nopţii
nu le mai încape… Şi-atunci, oh, ce ciudă,
ce deznădejde te-apucă atunci,
ce mânie crâncenă, soră cu moartea,
şi strigăte grele de neputinţă
se zbat bolborosind în coşul pieptului:
– Unde, unde sînt nopţile? Ce se-ntâmplă?
Poate sînt pe undeva stocuri supranormative?
Poate le-adună unii avar şi le-ngroapă
în grădini, la rădăcina pomilor, crezând
că le vor putea lua cu ei în mormânt,
ca să le trăiască pe îndelete dincolo, ca şi cum
n-ar fi acolo destule nopţi, prea destule…
Poate e pe undeva o scăpare din vedere,
o greşeală de planificare, de vreme ce am ajuns
să producem mii şi mii de tractoare pe an
şi, mai mare ruşinea!, abia 365 de nopţi! …
Trebuie să fie o soluţie, aşa nu mai merge!
Ne trebuie nopţi ca lumea, întregi,
duble, dacă se poate, da, duble,
câte două nopţi pentru fiecare zi,
ca să putem măsura şi socoti
toată avuţia şi toată puterea fiecărei zile,
ca să putem prelucra polenul îmbelşugat –
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…

Ştiu, cineva o să-ntrebe, fireşte:
o, iubiţi agricultori ai nopţii, dar ziua ce faceţi?
Cum aşa, ziua? Ziua? – Dumnezeule mare! –
cum să pierzi vremea, ziua, cu capul în palme
în faţa hârtiei – ziua! – calculând
cântecul probabil de mâine?!…
Cine-ţi mai dă înapoi
ce-a scăpat ochiul, urechea, bătaia inimii?
Cine-ţi restituie tremurul risipit al zilei,
cine-ţi întoarce culorile ce fug
pe obrazul oţelului fierbinte, clipa
când aluatul devine pâine, când sămânţa devine holdă,
cine, o cine-ţi mai dă înapoi
glasurile, paşii, sângele alergând, încordarea:
ţuica tare a fiecărei zile?…
Şi-apoi, nu vă supăraţi, versul, fraţilor,
e o floare de noapte…
Îl semeni în zori, îl stropeşti
cu toate apele zilei, dar el
înfloreşte târziu, după miezul nopţii,
în bătaia lunii.
El creşte noaptea – noaptea e-a lui,
noaptea ard mai puternic, mai luminos,
şi cuptoarele oţelarilor şi condeiele.
Noaptea ard condeiele, ascultând
vârtejul înstelat al turbinelor din munţi,
şoapta câmpurilor întinse,
grumazul liniştit al pompelor de sondă,
ce se leagănă tăcut, egal, cufundând ciocul adânc
în călimările lor nevăzute, de sub pământ…
Da, noaptea ard mai puternic condeiele
lăsând dâre aprinse, luminoase,
pe coala neagră a nopţii.
Dar nopţile ne-au rămas mici
ca un cupeu de altădată, cu perdeluţe de dantelă,
un cupeu decolorat, strâmt, în care
nu mai e loc să desfăşuri, întreagă,
harta zilei, harta sufletului…
Avem nevoie de nopţi adânci, încăpătoare,
duble, dacă se poate, de nopţi mari, frumoase,
ca mintea românului de pe urmă.
Trebuie să se ia măsuri, aşa nu mai merge!
E timpul să trecem la fapte,
să-naintăm o petiţie(„avem onoarea de a vă ruga
să binevoiţi a dispune…”), să mergem în delgaţie
la Ministerul Nopţilor, la Ambasada Lunii,
să cerem nopţi mai mari, nopţi înalte, nopţi-turn,
să cerem drepturi egale pentru zile şi nopţi,
pentru lucrătorii de noapte, să cerem
o mai justă repartizare a nopţilor
pe cap de locuitor… Să se ia măsuri drastice
împotriva celor ce irosesc materialul nopţii
(au fost văzuţi indivizi, ce susţineau
că sînt călugări – şi poate că erau chiar călugări –
croind cu nemiloase foarfeci cucernice,
din postavul scump al nopţii,
sutane, tot felul de sutane
şi de stindarde ale întunericului!). Mai sînt unii
care le speculează la Talcioc, le vând la negru –
nopţi din pachete, nopţi false, imitaţii,
simple petice de beznă,
pe care, dacă le duci la ureche,
auzi împuşcături şi gemete, de departe,
din toate colţurile lumii…
Alţii prăpădesc materialul nopţii tăind din el
mânecuţe de satin(cu care-mbracă de altfel
şi nesuferitele ciori), şi-aşa le vine mai uşor
să moţăie prin birouri,
tolăniţi pe registre şi dosare pline de oameni vii…

Ajunge! Aşa nu mai merge! Să se ia măsuri!
Să se confişte nopţile de la cei ce dorm ziua
zugrăvind-o în culoarea întunecată a nepăsării
şi zicând că e noapte,
de la cei ce-şi plimbă aghioase melancolii
prin birouri şi ateliere, pe lângă unelte,
dormind în post, în ghereta de gardă a zilei,
de la cei ce trăiesc dormind, într-un somn perpetuu,
de la cei ce cufundă nopţile-n spirt,
scoţându-le albe, străvezii, împleticite,
de la cei ce se tem de noapte, fugind
de oglinda liniştită a somnului,
de la cei ce fug de somn ca de moarte,
de frica viselor,
de frica necruţătoarei sincerităţi a viselor,
(căci visele scot uneori ridicând deasupra,
precum apele din adânc,
azvârlind la ţărmul conştiinţei,
cadavre de gânduri, îngropate pe furiş, dosite,
la a căror vedere pălesc de groază acei
ce se ştiu vinovaţi…) Dar noi,
noi nu ne temem de vise, nu ne temem de nopţi,
noi visăm cu condeiul în mână,
cu ochii larg deschişi,
ridicând făţiş din adâncul călimării
trupul rumen, însufleţit al zilei,
seva puternică, vie,
ce leagă una de alta clipele spre viitor,
ca o arteră de sânge esenţială.
Dar daţi-ne nopţi, pentru Dumnezeu, nopţi
mai multe, mai mari – trebuie să fie o soluţie,
daţi-ne nopţi mai multe, înalte, de tip nou,
să ne putem sui
până la umărul înalt, luminos, al zilei,
să putem preamări, cum se cuvine,
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…

********************************

O, zadarnic ne rugăm, ştiu prea bine,
zadarnic ne batem ca apa de maluri…
Voi, dragii mei arcaşi ai peniţei,
voi, viteji dorobanţi de gardă ai nopţii,
să vă spun drept: nopţile nu vor creşte de la sine,
să vă spun între noi: după câte-am aflat,
altele-n plus nu vom primi, e-aproape sigur.
Rămâne să ne gospodărim cum om putea,
să ne gândim bine: trebuie să fie o cale.
Să facem economii, să-nlăturăm risipa
(poate vom fi nevoiţi să suprimăm şi cota
rezervată pentru redingotele pinguinilor),
să vorbim cu minerii, să ne rugăm de ei frăţeşte
– doar şi ei umblă cu stele prin întuneric –
poate ne scot pentru noi un filon întreg,
un filon mai mare, mai negru,
să ne-ajungă mai multă vreme… Şi-apoi,
Unde sînt inovaţiile noastre, tehnica nouă,
metodele îndrăzneţe, înaintate?
Dar vastele noastre resurse interne, resurse uitate?:
nopţile pierdute în somnul adânc al veacurilor,
în drumul nesfârşit al istoriei,
nopţile ucise în lungii ani de robie,
în lungii ani pierduţi, ai războaielor,
sfintele nopţi de veghe
la căpătâiul răniţilor, bolnavilor, pruncilor,
sfintele nopţi de sânge şi speranţă,
nopţile zăbrelite ale puşcăriilor,
toate nopţile netrăite, strivite, interzise,
ale omenirii, nopţile cu dinţii încleştaţi,
frânte pe roată, împuşcate…
Toate ne aparţin, pe bună dreptate –
să le-adunăm cu grijă, migălos,
să le topim cu furnalele călimărilor
şi să-ngrăşăm cu amintirea lor fecundă
pământul nopţilor noastre de azi…

Aşa trebuie să facem, sporind,
în fel şi chip, puterea ogoarelor noastre,
dar mai cu seamă, ar trebui poate să lucrăm
cu cerneală fierbinte…
Asta v-o spun, nu de la mine – de fapt, e o taină.
Am furat-o trăgând cu ochiul
la oamenii care fac pâine, care fac oţel…
Vă spun pe cinstea mea,
era vorba de flacără, de dogoare –
de-asta se umfla pâinea, rumenindu-se,
de-asta fierbea scânteind oţelul…
Aşadar, vezi bine, aici e secretul:
să lucrăm cu cerneală fierbinte,
să stropim pomul nopţii cu cerneală fierbinte –
ca să crească-n el, mari, pline,
orele,
să se umfle-n el, grele, rotunde,
ca nişte portocale negre, zemoase,
cu miezul albastru, înstelat cu seminţe de aur…

Să lucrăm cu cerneală fierbinte!

* Aventuri lirice; Cele mai frumoase poezii; Editura Albatros; Bucureşti; 1978
* Prefaţă de Eugen Simion


Anunțuri

Niciun răspuns to “Geo Dumitrescu – Problema spinoasă a nopţilor”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: