BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

Edgar Allan Poe – Corbul


Într-o noapte-ntunecoasă, istovit, şedeam la masă
Cu străvechi volume-n faţă, cugetând asupra lor,
Şi pe-o carte cam ciudată aţipii, când deodată
O bătaie neaşteptată se-auzi uşor-uşor,
Cred că, murmurai încet eu, a bătut vreun trecător,
Nu-i decât un trecător.

Şi acum mi-e desluşită iarna cea mohorâtă:
Cărbunii, pierind în vatră, năşteau stafii pe podea,
Aşteptam doar dimineaţa, căci în cărţile din faţă
Nu găsisem vreo povaţă ce aş face fără ea,
Fără-a mea Lenore, pe care îngerii o vor cânta,
Doar în ceruri undeva.

Şi mătasea parcă vie din perdeaua purpurie
Mă umplea, foşnind, de spaime şi să nu mă înfior,
Izbutind să-mi vin în fire, repetam parcă-n neştire:
Bate`n uşa casei, sire, un grozav vizitator
Bate-aşa târziu în uşă, poate cere ajutor
Un grozav vizitator.

Inima mi se-mpietrise, n-am tăcut prea mult şi zisei:
„Domn sau doamnă, mă iertaţi, dar… s-a-ntâmplat
s-adorm un pic,
Nu-auzii întâia dată o bătaie-atât de-nceată,
O bătaie delicată…”Cine poate fi, îmi zic,
Şi deschid în cale-i uşa, să nu zăbovească-n frig,
Beznă – şi mai mult nimic.

Mult am stat privind afară, gânduri stranii mă-ncercară –
N-a trecut aşa hotare duhul vreunui muritor-
Noaptea îşi sporea-n putere, peste tot domnea tăcere,
Numai şoapta de durere sparse liniştea:”Lenore”…
Cine-o fi răspuns?… Ecoul? – că-am rostit încetişor-
E ecoul călător.

Întorcându-mă-n odaie, auzii din nou bătaia,
Numai că de astă dată – mai răsunător ceva
Şi mi-am zis cu-nfrigurare: înţeleg acum, se pare
Că acesta-i vântul care să deschidă geamuri vrea,
Fără îndoială el e cel de la fereastra mea,
Vântul şi nu altceva.

Cum oblonul îl trântisem, cu aripile întinse
Brusc intră, umflându-şi pieptul, şi măreţ înainta
Un sinistru corb – minune de pe timpuri vechi, străbune
Şi fără vreo plecăciune, ca un lord ce se ţinea
Pe bustul zeiţei Pallas se-aşeză şi, uite-aşa,
Sta, nici semn că i-ar păsa.

Negru şi cu pene rare, era grav la-nfăţişare,
Că surâsem fără voie, deşi îmi doream să mor,
Nu eşti arătos, ei bine, însă intri plin de sine,
Pribegind până la mine ca un stol rătăcitor,
Spune-mi numele ce-avuseşi pe-acel tărâm ne-ndurător,
Zise corbul: „Nevermore”.

Şi uimirea mă pătrunse că o pasăre-mi răspunse,
Deşi înţelesul frazei nu-l găsii mulţumitor,
Dar s-a pomenit vreodată şi-a fost binecuvântată
Vreo fiinţă să mai vadă-n ochi tabloul următor:
Stând un corb deasupra uşii, sigur şi nepăsător,
Corb pe nume: „Nevermore”.

Când acest cuvânt rostise, parcă sufletu-şi golise,
Că fără-a clinti vreo pană, iar tăcu necruţător.
Atunci spusei cu tristeţe:”N-am amici ca-n tinereţe,
Numai el îmi stă pe-ospeţe, nepoftit şi sfidător,
Mâine va pleca cum pleacă orice vis amăgitor…”
Zise corbul:”Nevermore”.

Tot se-nvălmăşi în mine că-mi răspunse-atât de bine
Şi mi-am zis în gând: „Fireşte, ce-i aici îngrozitor,
E că-n ţara lui destinul i-o fi prigonit stăpânul,
Până-n cântecele-i chinul se-adună răscolitor
În acest cuvânt pe care corbul îl păstră uşor
În cuvântul „Nevermore”.

Fără ca din ochi să-mi scape, am tras jilţul mai aproape
De-acel bust, zâmbind întruna, deşi îmi venea să mor…
Cufundat în perne fine, meditam ce e şi cine
L-a-ndreptat tocmai la mine pe ciudatul zburător,
Ce să-nsemne croncănitu-i des, de rău prevestitor
Din fatalul „Nevermore”.

Meditam fără vreo grabă, fără-a spune vreo silabă
Orătăniei, privirea căreia mă mistuia
Şi, slăbit fiind, deodată capul îmi lăsai să cadă
În pernă stins luminată-a jilţului de catifea,
În catifeaua de care nu se va atinge ea
Niciodată-n viaţa mea.

Îmi păru atunci că-n aer se-nchină c-un tainic vaier
O cădelniţă şi-un înger pogorâse pe covor…
Am strigat în disperare: „E-un trimis de sus ce are
Un balsam pentru uitare, un balsam mântuitor,
Bea, hai bea licoarea asta şi uita-vei de Lenore!”
Zise corbul:”Nevermore”.

Piază rea, căzută mie din a nopţilor pustie!
Ne supune-aceeaşi soartă, de aceea te implor,
Spune-mi, în Eden, departe, ce mă-aşteaptă după moarte?
Şi avea-va oare parte sufletu-mi, sfârşit de dor,
Să-ntâlnească-acea fecioară, pe iubita mea Lenore?
Zise corbul:”Nevermore”.

Pasăre sau nălucire!… e un semn de despărţire
Vorba ta?… Atunci dar pleacă pe-acel ţărm ne-ndurător
Cu tristeţea mea mă lasă, nu scăpa vreo pană-n casă-
Urmă necuviincioasă dintr-un joc înşelător
Şi din inimă îmi scoate pliscul tău ucigător
Zise corbul: „Nevermore”.

Şi nu zboară, nu se-ntoarce, stă şi tace, stă şi tace
Ca un demon, numai ochii mă ţintesc pătrunzător,
Lampa tot mai viu se-aprinde, umbra corbului cuprinde
Şi din umbra ce se-ntinde uriaşă pe covor
Dat nu este să mai iasă sufletu-mi pătimitor
„Nevermore, o, Nevermore!”

* Traducere de Leonida Lari

Anunțuri

Niciun răspuns to “Edgar Allan Poe – Corbul”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: