BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

Emil Cioran – Aforisme(I)


Există în mine ceva, de o natură pe care n-o pot defini, şi datorită căreia nu voi fi niciodată în regulă cu lumea aceasta.

Orice-aş face, nu voi prinde nicicând rădăcini în lumea aceasta.

Nu există măreţie decât acolo unde un om e singur contra tuturor. Disperare sau erezie.

Înţeleptul este imaginea Zeilor. Zeii nu au nevoie de nimic: cu cât ai mai puţine nevoi, cu atât te apropii de ei.

Scepticismul meu nu e decât transcrierea teoretică a neurasteniei de care sufăr.

Între mstică şi „nihilism”, diferenţa e pur verbală, vreau să spun că orice experienţă a neantului este de ordin mistic.

După anumite nopţi trebuie să iei totul de la capăt. E ca şi cum te-ai reîntoarce din Infern.

Atâta timp cât invidiezi reuşita altuia, chiar şi-a unui zeu, eşti un sclav mizerabil, la fel ca toţi ceilalţi.

Sunt poate ultimul om, dar nu-i recunosc nimănui dreptul de a mă judeca.

Câtă resemnare sau cât curaj ne trebuie pentru a nu ne sfărâma sau dizolva, pentru a ne păstra figura şi identitatea.

Pentru a trăi mult trebuie învinsă „voinţa de a trăi”, cramponarea încăpăţânată de viaţă. Buddha a murit octogenar, Pyrrhon, nonagenar.

Nu privi nici înainte, nici înapoi, priveşte în tine însuţi, fără teamă sau păreri de rău. Nimeni nu coboară în sine atâta timp cât persistă în superstiţia trecutului sau viitorului.

Toată viaţa am trăit în situaţii echivoce. Motivul e că niciodată nu m-am identificat pe deplin cu ceva. Mereu pe-alături, aparent în regulă cu toate, în realitate cu nimic.

Am asemenea nevoie de singurătate, că e destul să mă gândesc la un chip omenesc ca să-mi vină să urlu.

Orice prezenţă mă deranjează, îmi face rău. Obsesia pustiului îmi vine de la întreaga mea fiinţă, şi în special de la fiziologia mea.
Ar fi trebuit să mă nasc înainte de apariţia celor vii.

Timpul e viaţa mea, e sângele meu: ceilalţi – vampiri ce se hrănesc cu el, secătuindu-mă. Cel care îmi face vizite îmi fură substanţa sau măcar o ştirbeşte.

Nu sunt capabil decât de o singură formă de curaj: curajul de a nu spera. (Măcar atât)

În voinţa de martiriu intră masochism, provocare şi un imens orgoliu întemeiat pe resentiment.
Orice martir îşi murmură-n barbă:”O să le-arăt eu de ce sunt în stare”. Când spune asta, se gândeşte atât la duşmani, cât şi la galerie.

Singur, chiar stând degeaba, nu ai impresia că-ţi iroseşti timpul. Cu alţii, aproape totdeauna ţi-l pierzi de pomană.
Nu am nimic de spus? Şi ce dacă? Acest nimic este real, fecund, căci o discuţie cu tine însuţi nu poate fi întru totul sterilă. Neapărat apare ceva, fie măcar speranţa de a te regăsi cândva.

Nu poţi să fii zeu, şi nici măcar să fii zeu pentru ai tăi. Cel mai înverşunat duşman al lui Buddha a fost un văr al său. Isus a spus: „Nimeni nu-i profet în cetatea lui, iar un medic nu-i poate lecui pe cei care-l cunosc”.

Invidia e fiziologică. A trăi înseamnă să secretezi venin.
Tragedia curiozităţii(Adam), a dorinţei(Eva), a invidiei(Cain) – aşa a început istoria, aşa continuă şi aşa va sfârşi.

Dacă mă zbat în continuare, e fiindcă, în taină, sunt încredinţat că faptul de a avea conştiinţa propriei decăderi mă împiedică să fiu un decăzut.
Decăzutul care se judecă pe sine încetează să fie decăzut. Într-atât, conştiinţa pe care o avem despre starea noastră ne face stăpâni asupra ei.

O operă nu contează, nu există, decât dacă e pregătită în umbră la fel de minuţios cum este pregătită o lovitură de către un bandit.
În ambele cazuri, ceea ce importă e cantitatea de atenţie.

Interesul meu profund pentru evrei şi pentru tot ce este evreiesc. Toţi, nişte cazuri. Simone Weil, Kafka. Figuri din altă lume. Numai ei au mister. Neevreii sunt prea transparenţi.

Pe stradă, privind genunchii unei fete, mi-a venit, absolut spontan, ideea că e vorba de un schelet, de un detaliu de schelet, şi că nu-i cazul să mă las tulburat de nici o dorinţă.

Zilnic mă felicit că sufăr din ce în ce mai puţin pentru faptul că nu sunt nimic în ochii celorlalţi.

Drama inşilor prea dotaţi, care pot aborda orice gen, care produc ce vor ei, ce hotărăsc ei, care pot fi orice, pentru că nu sunt nimic.

Să nu fii contemporanul nimănui.

Cuvântul „nobleţe”, dacă are sens, n-ar putea desemna decât consimţământul de a muri pentru o cauză pierdută.

Mai bine un stil ferm şi sec, decât unul molâu şi mişunând de cugetări.

Ce înseamnă iluminarea?
– A vedea în adâncul lucrurilor.
Iluzia înseamnă a crede în cuvinte.
A înceta să te laşi amăgit de ele înseamnă trezire, cunoaştere.

Actul suprem al vieţii spirituale este renunţarea.
A avea bunuri e un lucru grav; ceea ce este, însă, infinit mai rău e să fii ataşat de ele.
Căci ataşamentul ca atare e izvorul tuturor celor rele, iar detaşarea cauza tuturor celor cu adevărat bune.

Cu cât îmbătrânesc, cu atât înţeleg că nu isterici ca Nietzsche îmi pot fi de oarece ajutor, ci minţi aşezate, care au cucerit seninătatea cu trudă, ca Marc Aureliu.

Legăturile cele mai profunde între fiinţe se creează prin muzică.

Mai bine mă omor decât să mă prostituez, să scriu fără convingere.

Verbal, pot face destule demersuri interesante; când însă trec la scris, mă inhib. Asta pentru că, scriind puţin, inevitabil cred în ceea ce scriu: pentru mine cuvintele au o greutate, o realitate.
Mă simt răspunzător pentru ele, nemaivorbind că-n ochii mei orice cuvânt are privilegiul de-a fi de neînlocuit.

Ce profundă este expresia „a se înarma cu răbdare”! Dar tocmai de asta suntem cel mai puţin capabili.

Singurul subiect pe care-l înţeleg perfect e cel al riscurilor libertăţii şi al primejdiei la care aceasta expune talentele.

Cărţile pe care le citesc cu cel mai mare interes tratează despre mistică şi despre dietetică.
Să fie vreun raport între ele? Neîndoielnic, în măsura în care mistica implică asceza – aceasta nefiind în esenţă decât o chestiune de regim.

Ce datorez cărţilor subversive, negatoare, „acide”. Fără ele n-aş mai fi în viaţă. Prin reacţie la otrava lor, prin rezistenţă la forţa lor nocivă, m-am întărit şi m-am legat de fiinţă. Cărţi tonice, de vreme ce au trezit în mine tot ce avea să le nege. Am citit aproape tot ce trebuie pentru a mă duce la fund, dar tocmai de aceea am putut evita naufragiul. Cu cât o carte e mai toxică, cu atât efectul ei asupra mea e mai tonic. Nu mă afirm decât prin ceea ce mă exclude.

Nietzsche mă oboseşte, oboseală ce merge uneori până la silă. Nu poţi accepta un gânditor al cărui ideal se situează la antipodul a ceea ce era.
Are ceva greţos nevolnicul ce propovăduieşte forţa, nevolnicul ce nu cunoaşte mila. Toate astea sunt bune pentru adolescenţi.

Incredibila fascinaţie pe care o exercită asupra mea decăzuţii, solidaritatea cu ei, faptul că mă consider şi chiar sunt decăzut – toate astea îmi vin din adolescenţă, de la nopţile albe, de la voinţa vătămată, de la nepotrivirea mea cu lumea.

Câte ceasuri n-am petrecut gândindu-mă la lacrimile pe care nu le-am vărsat, pe care n-am putut să le vărs!
Toată viaţa voi fi trăit cu sentimentul că am fost alungat din adevăratul meu loc; dacă expresia „exil metafizic” n-ar avea nici un sens, existenţa mea i-ar da unul.
Nimeni nu poate aparţine acestei lumi mai puţin decât mine -de aceea m-am gândit atâta la lacrimi. Aş putea scrie despre ele o carte întreagă; şi chiar am scris una în româneşte.
Să-ţi simţi carnea cum plânge, cum sângele îţi curge îndoit cu lacrimi – doar dinlăuntrul unor senzaţii ca aceasta îl înţelegi pe Plotin când spune că existenţa în lume e sufletul ce şi-a pierdut aripile.

Ar trebui să invocăm în fiecare zi un alt zeu, ca să putem înfrunta acea teamă ce se înnoieşte la capătul fiecărei nopţi.

Un scriitor care se respectă mai mult se teme de succes decât îl doreşte.

Pentru un scriitor, ca pentru oricine, e mai bine să sfârşească hulit decât aplaudat. Nu în glorie, ci în noroi eşti mai aproape de esenţial.

Mi-e groază să mă manifest. Şi cum i-am scris cuiva, sunt un om terminat fiindcă încep să suport consecinţele ideilor mele. Pe măsură ce le asum, simt că situaţia mea e şi mai ambiguă în raport cu existenţa. Să te retragi la nesfârşit în sine ca Dumnezeu după Facere!

Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieţii fără să-l găsească şi cei care l-au găsit fără să-l caute.

Nu am afinităţi cu nici un scriitor sănătos(dacă o fi vreunul, să zicem, simplificând – în genul lui Goethe).

Sunt capabil de groază sau de extaz, dar nu de fericire. Am sărit peste treapta intermediară dintre cele două extreme.

Orice om care vânează laude sau numai aprobarea celorlalţi, dovedeşte că nu e destul de orgolios.

Toate sunt una. Totul e zadarnic – am trăit agăţându-mă de toate formulele ce exprimă Deşertăciunea a tot şi a toate.

Să nu scrii nimic ce nu e smuls din propria-ţi fiinţă – să nu scrii nimic cu gândul la o operă, ci la adevăr.

Fiecare din noi, o viaţă întreagă, nu încetează să se mire că este exact acela care este. Drama unicităţii e fără sfârşit şi fără soluţie.

Întotdeauna am vrut să fiu singur, sau chiar unic, dar niciodată-n fruntea altora. Îmi repugnă total să poruncesc, să exercit o autoritate, fie şi spirituală. Aş prefera să fiu orice decât un zeu. Urăsc orice formă de consacrare, îndeosebi cea supremă – fie şi numai ideea ei mă scoate din fire. Nu-mi place decât retragerea în umbră cu orgoliul pe care-l implică. Să fiu cineva fără ca lumea s-o ştie – aspir la asta prin fire, mai mult decât prin calcul sau ideal.

Lucrul de care te saturi cel mai repede şi mai deplin este gratitudinea. Să mulţumeşti, să mulţumeşti de dimineaţa până seara, o viaţă întreagă – nu, până la urmă devine insuportabil.

Lucrul cel mai stupid, cel mai puţin „filozofic” din toate e să invidiezi pe cineva. Nu ştiu nici o fiinţă pe care mi-ar plăcea s-o pizmuiesc. Dacă ar fi vorba de obiecte, ar fi cu totul altceva.

Îmi place să citesc biografii, să mă îndop cu maniile altora, să găsesc în ele o scuză pentru ale mele. Dacă un maniac a bântuit vreodată pe acest pământ, acela sunt eu.

Orice femeie pare sau curvă sau învăţătoare.

Voinţa de originalitate care nu se sprijină pe o nebunie reală cade în grotesc. Acolo însă unde există nebunie, originalitatea nu este voită; căci nebunia este originală în chip spontan şi inconştient.

Cei cu care ne înţelegem cel mai puţin sunt vechii prieteni.
Ne cunosc prea bine ca să-i putem convinge de profunzimea şi de sinceritatea profunzimilor noastre. Pentru ei rămânem aşa cum eram când ne-am cunoscut.

Moft este tot ce nu-i convorbire mută cu ceea ce e mai ascuns în noi.

Persecutaţii, nefericiţii, bolnavii sunt – în absolut – cel mai puţin de plâns.
Cîci dacă nu ne amintim decât ce-am suferit, ei sunt aceia care, în final, vor fi trăit cu maxim de profit. Ceilalţi, norocoşii, au fireşte o viaţă, dar nu şi amintirea unei vieţi.

E de o mie de ori profitabil, pentru binele general, să te ocupi de tine însuţi decât de lucrurile ce-i privesc pe ceilalţi.

Am fost întotdeauna, printr-un soi de complicitate instinctivă, de partea celor care pierd, indiferent de cauza pe care o slujeau – bună sau rea.

Succesul nu atrage neapărat alt succes. Eşecul însă cheamă întotdeauna eşecul. Destin e un cuvânt ce are sens doar în nenorocire.

Dispreţul oamenilor mă întăreşte şi nu le cer decât o favoare: să nu însemn nimic în ochii lor.

Există o anume voluptate în a rezista chemării sinuciderii.

Nimic din ce-i rusesc nu mi-e străin.

Nu sunt de aici; condiţie de exilat în sine; nicăieri nu sunt acasă – totală neapartenenţă la orice.
Paradisul pierdut – obsesia mea de fiece clipă.

Să nu poţi trăi decât în vid sau în plenitudine, în interiorul unui exces.

Toate neputinţele mele se reduc la una: aceea de a evada din propria tristeţe.

A fi legat pe veci de cineva, fie şi din admiraţie, echivalează cu o moarte spirituală. Ca să scapi, trebuie să-l ucizi, aşa cum se spune că trebuie să-l ucizi pe Buddha. A fi iconoclast e singurul mod de a te face demn de un zeu.

Slăbiciunea mea pentru dinastiile osândite, pentru imperiile în pragul prăbuşirii, pentru acei Montezuma dintotdeauna, pentru cei sătui de ei înşişi şi de lume, pentru cei ce cred în inevitabil, pentru sfâşiaţi şi taraţi, pentru Romanovi şi Habsburgi, pentru toţi cei ce-şi aşteaptă călăul, pentru cei aflaţi în primejdie, pentru mistuiţii de pretutindeni.

E destinul meu să nu mă împlinesc decât pe jumătate. Totul în mine e ciuntit: felul de-a fi , ca şi felul de a scrie.
Un om din fragmente.

„Stilul e arta formulelor”, a spus cineva. – E cam singurul gen de stil pe care-l posed.

Popoarele latine sunt popoarele fără mister. Un anglo-saxon îşi suplineşte lipsa de talent prin timiditate şi discreţie.
Nu face doi bani scriitorul care, în viaţa personală, nu e timid.

Neizbutind să deprind arta de a mă suporta pe mine însumi, cum era s-o învăţ pe aceea de a suporta lumea? Răul e întotdeauna în noi, iar a-l căuta aiurea arată că eşti la primii paşi ai înţelepciunii.

Nu voi lăsa o operă, sunt din neamul celor condamnaţi să nu poată ieşi din ei înşişi.

Ca să crezi în „glorie”, îţi trebuie într-adevăr o mare doză de naivitate.

Nu cred să existe un om mai intrinsec singur decât mine.

Cred că m-aş lipsi de pâine şi apă decât de tristeţe. Nevoia mea de tristeţe e cum să-i spun… supranaturală.

În afara singurătăţii extreme, când suntem reduşi la noi înşine, trăim din impostură, suntem impostură.

Reclame

Niciun răspuns to “Emil Cioran – Aforisme(I)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: