BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

Constantin Noica – Cugetări şi aforisme


Toată problema României nu e numai să fie, să fie în eternitate, ci şi să devină. Dar cum poţi preface fiinţa în devenire? Începând de când?
Şi mă gândesc la o Românie care ar suporta pe un Nietzsche spunându-i: „Românii nu sânt nimic; ei devin ceva.

Cultura noastră începe cu Dimitrie Cantemir. Cea rusă cu fiul acestuia, Antioh Cantemir. Dar ruşii au secolul acela întunecos, secolul al XIX-lea, de unde se trag toate rădăcinile.

Suflet slav fără dimensiunea infinităţii, adică fără esenţialul sufletului slav, aceasta părem câteodată să avem. Facem de pildă confesiuni pe care nimeni nu ni le cere. Te trezeşti mărturisind lucruri atât de crude, încât celălalt face semne, aprobă, doar ai să închei; dar tu, necruţător, continui. Vrei să spui „totul”. Exact ca în scenele mari ale lui Dostoievski.

Sentimentul muzical al lucrului filozofic…

Neantul e mai raţional decât fiinţa. E omogen, reversibil, indiferent. Exact ce vrea raţiunea.

Îmi place un proverb istroromân: „Banii fac mulţumire, mulţumirea face bucurie, bucuria aduce sărăcie şi sărăcia face minte.” Toate sânt în toate.

Ce nu ştiu pedagogii şi ştie bunul-simţ românesc: „Nu da povaţă celui ce nu ţi-o cere, căci nu te ascultă.”
Însetează-l întâi. Pune-l în situaţia de a ţi-o cere. Şi pe urmă spune-i – dacă ai de spus ceva.

Academia e şcoala lui Platon. Liceul e al lui Aristotel. Perfect. Filozofie de tip înalt de o parte, filozofie de gimnaziu, de alta. Istoria e dreaptă.

Ce stupid: stai într-o cancelarie zece minute, îţi compui o mască, intri în sala de curs, ţii prelegerea şi te întorci. Aşa se prăpădesc adevărurile: când nu se mai rostesc la întâmplare.

Preferinţa lui Johann Sebastian Bach pentru fiul fiul său Friedemann, risipitorul.

Oamenii aceştia de pe la noi sânt înţelepţi în materie de gândire – unde trebuie ceva sminteală – şi sânt smintiţi în viaţă. Cuminţenia lor, pe care o mai numesc românească, asta e. Resemnare, seninătate, împăcare, în filozofie. Şi dincolo? Haos.

Un tânăr căruia nu-i poţi trece nici o incertitudine îţi este o înfrângere. Dacă există o medicină a sufletelor, sensul ei e răsturnat faţă de medicina obişnuită: e de a îmbolnăvi.

Gândul acesta spus cuiva care aşteaptă un copil: „Fiecare simte că se măreşte familia lui.”
Să fii rudă cu oamenii. Să ai atâta omenesc în tine încât să te recunoască toţi oamenii.

O mamă îmi spune un lucru tulburător: Singura recunoştinţă pe care o cer copiilor mei, pentru tot ce-am făcut, este să facă acelaşi lucru şi mai departe.
Mai departe… O adevărată etică a devenirii. Cealaltă etică ţine lumea în loc.
Dacă fratele fiului risipitor are copii, cu siguranţă le cere recunoştinţă. E tipul omului care ţine lumea în loc.

Iubesc la greci faptul că merg până la capăt. Ceea ce a făcut posibilă filozofia greacă a fost excesul. Oamenii aceştia(din pieţele oraşului, nu din placida natură!) n-aveau bun simţ. Căci bunul-simţ i-ar fi împiedicat să spună că totul curge sau nimic nu se mişcă.
Libertatea de a fi absurd stă la originea filozofiei. Şi poate că măsura, înţelepciunea, „mioriticul” – în sens nefilozofic – ne-au împiedicat pe noi, românii, să avem o filozofie mare.

” Dacă e vorba să mă laud, mă voi lăuda numai cu slăbiciunile mele.”
(Pavel, 2 Cor., 11, 30.)

Să optezi – între cine şi cine; între ce şi ce? Ţiu dinainte cu învinsul.

Toată lumea întrezăreşte ceva, în haosul de azi. Numai istoricul nu înţelege. Se refugiază în trecut, fiindcă i-e frică de prezent. Atâtea istorii care ar putea fi, în locul uneia singure cu care e deprins el!

Cartea pe care o aştepţi s-o scrii. Să fii sub stăpânirea unui singur lucru, a unui singur sens. Să faci toate celelalte gesturi ale vieţii, dar ele să nu fie altceva… Aşa trebuie să fie când eşti îndrăgostit.

„Filozofia vorbeşte despre lucruri; doar profesorul vorbeşte despre idei”, spunea un profesor de filozofie din Apus. Iată un profesor care-şi cunoaşte meşteşugul!

Spre a nu mai vorbi de neseriosul de Goethe: Tot ce mă îmbogăţeşte E ADEVĂRAT.

Somnul în istoria românească. Densuşeanu arată undeva că în secolul al IX-lea nu se întâlneşte decât un cuvânt care poate fi românesc, „Câmpulung”. În secolul aş XI-lea cuvântul „cocora”. În secolul al XII-lea doar cuvântul de „crez” sau „creţ”. Câte un cuvânt pe secol! O, Doamne, ce încet ne mişcăm.
(Uneori e frumos totuşi: Ieremia Vodă nu iese din biserică până la sfârşitul liturghiei, deşi i se vesteşte apropierea duşmanului de Suceava. – Să aibă şi el dreptate?)

O şcoală în care profesorul nu învaţă şi el e o absurditate. Cred că am găsit un moto pentru Şcoala mea. E vorba aceasta extraordinară a lui Leon Bloy: NU SE ŞTIE CINE DĂ ŞI CINE PRIMEŞTE:

Un om tânăr va veni la Şcoală să se lamenteze că nu ştie destul. Dar nu simte el toată bucuria de a nu fi citit încă pe Goethe?
Ignoranţă, câtă viaţă e în tine!

Ceea ce e absurd la cei care cer simplă libertate pentru buna dezvoltare a omului e că îşi închipuie a şti ce este omul; când de fapt omul e ceva care se defineşte neîncetat. – Sânt de partea celui care NU ştie. El are sorţi să capete ceva.

E curios cum sub regimurile de libertate oamenii cad sub o tiranie: cea a locului comun. Şi mă întreb dacă nu e mai tristă decât oricare alta.

„De mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sânt buni şi mari din născare şi se vor cufunda iarăşi în somnul lor cel adânc”(Russo).

Nu văd de ce să ne sfiim s-o spunem: ce puţin interesant e uneori gânditorul politic Eminescu. Câteva idei, câteva impulsiuni, câteva fapte aproximative(afirmaţia că natalitatea poporului român e în scădere, că neamul piere) dau prea des măsura scrisului său politic. Să fie gazetăria lipsită de perspective?

Când îi aud vorbind despre România eternă, aşa, fără nici o determinare, fără ancorare în istorie, îmi aduce aminte de „Franţa eternă” din 1939. Şi slavă Domnului, dacă avea o ţară dreptul la eternitate era Franţa.
Dar ce înseamnă etern? Trebuie să fii ceva, să CREZI în ceva. Chiar un creştin e ceva anumit: catolic, ortodox, copt. Cine spune: „Cred în România de totdeauna” vorbeşte la fel cu cel care spune – şi există câţiva – „sânt creştin pur şi simplu.” Ortodox? Nu, creştin, în genere. Protestant, atunci? Nici asta, creştin.
N-ar fi de mirare să adauge: e o perspectivă FILOZOFICĂ a creştinismului. Ofensând filozofia – ştiinţa „generalităţilor”, nu? – şi ofensând creştinismul.

Asist la un seminar al lui Heidegger. Curios, nici el nu poate scăpa de ticurile profesoratului. Vrea răspunsuri corecte: nu să gândească elevul, deci să aproximeze; ci să ŞTIE. Esenţa profesorului e de a împiedica gândirea să fie căutare, spre a fi exactitate.
Să nu se poată fără asta?

Un gânditor german observa cum totul e pe bază de satisfacţie, în lumea care alunecă spre stânga, chiar şi cultura. Iar triumful culturii pe bază de satisfacţie ar fi Parisul modei, Parisul pur şi simplu.
E adevărat, orice carte bună franceză e o plăcere. Orice carte bună germană e un efort. Gânditorul meu numeşte cultura sa: eroică. Nu-mi place oriunde termenul acesta. Dar simt că simpla satisfacţie nu poate fi cultura. E cel mult PLĂCERE; ceea ce e altceva.

Nu e limpede ce obţii dacă renunţi la tot soiul de ambiţii şi rămâi cu un nemăsurat orgoliu. E un câştig? E un triumf moral? Da, e cel al fratelui, al bietului frate.

Alternativa. Şi despre asta a vorbit Kierkegaard. Omul acesta a atins toate problemele valabile. Dar ce anost le discută, aproape întotdeauna!

Câţi filozofi fără demonul filozofiei. Îi recunoşti după ceva precis: filozofează pentru alţii, nu pentru ei. Scriu ca să predea, nu ca să se lămurească. (Părintele celor fără demon: Aristotel.)

Pedagogie, psihologie, sociologie, estetică, atâtea discipline care continuă să-şi zică filozofice, deşi mânuitorii lor nu se mai interesează de filozofie. Ţin ei totuşi la titulatura lor? Atunci să poftească să arate câtă filozofie ştiu. Iar dacă nu ştiu prea multă, de ce mai seamănă confuzie – şi încă de la catedră? Era destul de discreditată filozofia şi aşa.

Tendinţa filozofiei nu e spre unitate: e spre Unu. Doar confuzia aceasta făcea pe câţiva să caute o filozofie sintetică, de conglomerare, de totalizare. Cauţi întregurile vii cu compasul!

Să crezi în ceva, să ai o anumită viziune a ţării tale, de pildă, însemnează să vezi ţara ta PLUS ceva. Ceilalţi socotesc că, dacă optezi pentru o viziune anumită, aderi la o parte dintr-un întreg. Există, fireşte, şi asemenea adeziuni. Dar adeziunile valabile sânt cele care te trimit dincolo de întreg. (L`exces sur le tout, spunea Valery.)Vrei şi o hartă anumită a ţării, şi eugenie, şi şosele, şi caractere. Plus ceva.
O convingere valabilă măreşte dimensiunile obiectivului ei.

E impresionant să vezi că unii pot procrea fără dragoste, în timp ce o carte bună nu se poate scrie fără dragoste, fără convieţuirea cu eroii, cu materialul sau cu gândurile tale. La prima vedere e de necrezut că se pot naşte oameni reuşiţi prin simplă biologie.De ce deosebirea aceasta?
Poate pentru că un om nou e un al treilea; pe când cartea e, de fapt, al doilea. Nu e rod, ci obiectul dragostei însuşi. E Galatee.

Libertate: când aveau constrângeri de loc, timp şi acţiune, anticii sau modernii făceau tragedii bune; şi astăzi, când au toate libertăţile, nu mai fac. Căci astăzi poţi să scrii aproape orice, oricât şi oriunde; ai toate „libertăţile”.Şi cine le folosesc? Autorii de revistă.
Mi-e frică să nu fie aşa peste tot… Ce uşor vând oamenii libertatea, singura, marea libertate, pentru câteva libertăţi.

Românii nu au categoria apuseană a personalităţii. Totul e posibil aci, înlăuntrul fiinţei lor; totul e permis, vorba lui Ivan Karamazov.

Cantemir spune undeva: „Pe mitropolit îl judecă domnul, iar pe domn numai conştiinţa sa şi Dumnezeu, care a pus pe sultan ca instrument să îndrepte şi să pedepsească câteodată pe domn.”

Nu-mi place defel exemplul de autohtonism cu dacul de pe columna lui Traian, care seamănă perfect cu ţăranul de azi. Prea e nezdruncinată „eternitatea” românească.

Ce frumoasă vorbă are românul: Banul te neodihneşte.

„Ceea ce lipseşte la Şcoala voastră, îmi spunea un prieten, este spiritul critic. Fără spirit critic…”
Ştiu, fără spirit critic nu se poate face nimic, fiindcă tot ce e bun se face cu spirit critic etc. etc. Ei şi?
Parcă de asta e vorba? Absurditatea spiritului critic e că vrea să preceadă, deci să fie independent de altceva. Cine contestă că trebuie să ai şi spirit critic? Dar restul interesează, nu el. E ca şi cum ai inventa frâna înainte de automobil.
De altfel, dacă nu ai spirit critic înnăscut(alături şi sub facultăţile creatoare) atunci ţi-l trezeşte lucrul, materialul. Căci orice ai face, casă , poem sau acţiune politică, MATERIA îţi dă măsura; îţi arată ce se poate şi ce nu. E deci posibil, în principiu, să trăieşti şi să creezi fără spirit critic, deşi e preferabil să fie cu el; însă numai cu el nu pot trăi peştii în apă.
Că sânt oameni care cred totuşi numai în spirit critic, pretinzând că esenţialul e să alegi? Fireşte, sânt chiar în România. Şi ei spun: esenţialul nu e să găseşti moduri proprii de viaţă, ci să ai destul spirit critic spre a alege din altă parte ce e mai bun acolo.
Dar ei nu trăiesc în România. Trăiesc într-o colonie care, întâmplător, se numeşte tot România.
Simţul măsurii… Ce paravan pentru lipsă de simţire, adesea! Îi văd afectând că nu înţeleg cum poţi să crezi în neantul tău dincolo de ce este el astăzi. Trebuie să ai simţul măsurii, spun ei…
Dar ei îl au pentru ei? Îl au pentru neam, pentru ceilalţi, pentru tot ce le e străin; dar pentru ei, nu. Fiecare din noi – recunoaşteţi asta, fiecare – crede obscur despre sine că ar putea deveni aproape orice: prim-ministru sau conducător de oaste. S-a întâmplat că n-a devenit, i-a lipsit ceva sau altceva; dar, în principiu, putea ajunge acolo. Oricare viaţă trăită la persoana întâi are măcar o libertate, măcar un iraţional.
Şi acum înţeleg de ce predică ei măsura: nu trăiesc la persoana întâi. Sânt „obiectivi”, fiindcă nu e subiectul în joc. Sânt în naţiune, dar nu sânt naţiune. Că tocmai asemenea oameni te condamnă în numele bunului-simţ, e firesc. Atâta le-a rămas ca simţire: bunul-simţ.

Aştept la şcoală pe tânărul timid. Există ceva nepreţuit în timiditate: păstrează. Mai ales la popoarele care se maturizează uşor, cum sânt popoarele acestea – latine dacă vreţi, timiditatea e un factor educativ fără pereche. Esenţialul e să prelungeşti tinereţea; cu orice mijloace, deci chiar prin timiditate. Căci toate „animalele superioare” au o tinereţe lungă. (Asta o ştiu sigur din biologie.)
De aci lupta dintre învăţătorul adevărat şi părinte. Profesorii obişnuiţi conspiră cu părinţii în a maturiza un tânăr; în a-i da cunoştinţele necesare – spun ei – , în a-l pregăti pentru viaţă, spun ceilalţi. Atunci intervine învăţătorul. Tânărul nu ştie să se apere singur, să-şi apere singur ce are mai bun: propria sa tinereţe; căci chiar în el sânt unele îndemnuri, ispite, instincte pur şi simplu, care îl trimit la maturitate. Şi totuşi în inima lui stăruie o nostalgie de calitate: el caută ucenicia, caută învăţătorul.
O, ce frumoase lucruri se petrec acum, între 20 şi 25 de ani! Părinţii îi dau brânci în viaţă; profesorii îi eliberează diplome; lumea înconjurătoare îi deschide porţi; instinctele de afirmare îi dau ghes. Şi el? El şovăie încă. Dar e clar, spun ei: uite dincoace o încadrare posibilă. Ce mai aştepţi?
Nu, el aşteaptă. Ceva aşteaptă în el. Ceva întârzie în el.
Ferice de cei care, în clipa aceea de cumpănă, întâlnesc un mare întârzietor!

Oameni. Nu lucruri, nu peisaje; oameni. Să fii însetat de omul nou, aşa cum eşti de lumile noi. Căci fiecare om e o formă de încăpăţânare, adică o idee. Şi-ţi place să vezi care e gustul ideii, care e vocea ei. Cum surâde ea.

Filozofia nu e posibilă decât în oraş, printre oameni, pe pieţele acelea de care nu se dezlipea Socrate. Singură întâlnirea cu celălalt ţi-o dă. Puneţi etaje peste etaje, suprimaţi grădinile(sau lăsaţi cel mult aceste convenţionale grădini publice) – şi undeva, lângă o scară de serviciu, se va naşte un filozof.
E încă prea multă natură în România.

Mi-a dispărut o pagină dintr-un jurnal. Ce spusesem acolo?
Era poate ceva adânc, ceva hotărâtor. Mă cuprinde deodată neliniştea să mă ştiu străin de mine, de ce am mai bun în mine, şi înţeleg vorba ciudată a lui Augustin: e în noi ceva mai adânc decât noi înşine.

Stăteam de câtăva vreme într-un bloc. Deasupra mea era o nuntă. Dansau, dar fără nici un ritm parcă. Din când în când o voce răguşită se ridica peste celelalte; probabil cântau un refren. Un geam se spărgea, cu zgomot. Ce haos o petrecere, ce absurditate!
Dar aşa este şi DINĂUNTRU? Totul se organizează privit de acolo, şi ritmul dansului e ritm, iar vocile sânt una, ba chiar geamul acela care se sparge intră în desfăşurarea petrecerii. Există o lege de creştere interioară a petrecerii, întocmai cum cresc lucrurile în scena în care se sparge, trebuie să se spargă, vasul din IDIOTUL lui Dostoievski. Cei dinăuntru cunosc legea aceasta de creştere, iar pentru ei totul se ţine, chiar şi excesul; în timp ce pentru cel de afară totul e haos. Aşa trebuie să fie cu cei care judecă din afară orice acţiune, orice fapt de viaţă: stau la alt etaj.
Şi-mi dau seama, cum stau treaz în noapte, ce adânc fapt de viaţă e o petrecere. Cine spunea că nu se poate „povesti” un bal? E aproape un miracol, ca orice fapt de viaţă. E atât de frumoasă viaţa, cu creşterea ei spre nu ştii ce! O creştere riguroasă, geometrică, strictă, ca în Bach – spre nu ştii ce.
A doua zi întâlnesc un cunoscut din bloc.
„Ce frumoasă e viaţa!”, exclam eu destul de abrupt.
„Ai fost ieri la nuntă?”, mă întreabă el.

Toată viaţa noastră morală încape aci: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim; sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să ŞTII să asculţi – şi să ţii minte.

Gândul Şcolii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii. Chiar unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai „lecţii”. O carte pe care o scoţi din bibliotecă, un PRELUDIU de Bach pe care-l pui seara, în linişte, sau un exemplu de seninătate intelectuală sânt mult mai educative decât o lecţie. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee şi încep să încorporeze şi ei una. (Poate „gândul unic”, de care vorbea Pârvan.)
Cred că şcoala asta trebuie făcută.

Maria şi Marta – Maria care stă la picioarele Mântuitorului, Marta care roboteşte prin casă, ursuză – sânt în fond fiul risipitor şi fratele. Dar destinul fiului e să se piardă în acţiune, pe când al Mariei e să se piardă în contemplaţie. E toată distanţa dintre spiritul masculin şi cel feminin, aci. Oamenii se definesc după felul cum se pierd.

Să fii singur ca un copil printre oamenii mari(Rilke).

Abel este cioban şi Cain plugar. Abel rătăceşte ca Fiul, şi Cain frământă locul, ca Fratele. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel.
Mă gândesc, de pildă, la cele două suflete româneşti: sufletul pastoral şi sufletul agrar. Tot ce e nostalgie şi libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi – spun unii – ţine la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului şi l-a pustiit; are să-l pustiască.
Sântem ţara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, maşina, şi-i va mătura pe amândoi – , pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările ţării.

Bach cântând cu mâna dreaptă o fugă, la clavecin, în timp ce cu mâna stângă ţine după mijloc pe Anna Magdalena. „Poate că acesta are să fie ultimul lucru la care mă voi gândi”, notează ea.
Undeva, printre cetele îngereşti, e o adiere de gelozie.

Dintre animale – spune Geneza – nu s-a găsit nici un ajutor pentru om. De aceea Dumnezeu adoarme pe Adam şi scoate din coasta sa femeia.
Dacă s-ar fi găsit ceva s-o înlocuiască…

Tristeţea de a nu fi păcătuit. Tristeţe care cuprinde din când în când pe îngeri şi aproape întotdeauna pe oamenii mediocri. În frunte cu fratele fiului risipitor.
Reţin proverbul: „Păcatele-s pe oameni, nu pe butuci.” Cam frust exprimat – , dar asta-i totul, în fond.

Ne răspunde Altcineva. Ne răspunde, la tot ce întrebăm şi nu întrebăm, Altcineva.

În Franţa aceasta unde se vorbeşte atât de mult despre iubire, nu cumva lipseşte dragostea?

Îmi place la Sorbona sala „Descartes”. În sala „ideilor clare şi distincte”, o frescă pe întreg zidul din fund arată câteva nimfe ieşind din ABUR spre lumină şi formă. Sânt, parcă, ideile din poemul AURORE, al lui Valery:

Quoi! c`est vous, mal deridees!
Que fîtes-vous, cette nuit,
Maîtresses de l`âme, Idees…

Toate miturile ţin, poate, de mitul căderii. Fiindcă dacă n-ar fi o fiinţă căzută, omul n-ar avea nevoie de mituri.

Ciudaţi sânt oamenii aceştia care vor adevărul de la filozofie. Adevăruri da, dar adevărul? Adevărul e rezultatul gândirii logice, aşa cum fapta bună e rezultatul trăirii morale. Dar le fel cum nu pui accentul pe fapta bună şi nu preferi actului fapta, tot aşa nu poţi prefera vieţii spiritului adevărul. Toţi ereticii făptuiesc mai bine decât ortodocşii, totuşi sânt eretici. Toţi dogmaticii au adevăruri mai multe decât filozofii, dar n-au filozofie, pentru că n-au viaţă.

De unde ideea că filozofia te învaţă adevărul? Te învaţă să gândeşti – nu adevărul. Îţi dă DIRECŢIA adevărului. Vorba lui Kant: ca să ştii care e adevărul despre un lucru, trebuie să ai acordul cu acel lucru. Deci, orice adevăr e despre ceva; orice adevăr e material. Ce poate să însemne adevărul, aşa formal? Există realităţi, nu realitate.
Există adevăruri, nu adevăr.

Fireşte că există un adevăr – exactitate; dar de el se împeidica într-o zi Maiorescu al nostru, citind versul acesta popular:

Aşterne-te drumului
ca şi iarba câmpului
la suflarea vântului.

Căci, spunea el, versul îţi dă cu adevărat emoţia unei „legănări în infinit”, dar conţine o eroare de rimă. -Ca şi cum rima ar servi la altceva decât să-ţi dea asemenea legănări în infinit! Iar dacă rima nu e exactă şi totuşi legănare în infint este, iată exactitatea, iată adevărul dat de ruşine.
(Dar să nădăjduim că nu ne aud profesorii.)

Extraordinara noastră cheltuire, a noastră şi a profesorilor noştri de tot soiul, de a deveni impersonali, pentru a vedea cât mai mult; în realitate, pentru a sfârşi la orbire.

Nu există decât două filozofii mari: filozofia greacă şi filozofia idealismului german; filozofia fiinţei şi filozofia spiritului.
Iar ce e interesant e că amândouă s-au născut în marginea devenirii. Refuzând devenirea, filozofia greacă a găsit fiinţa. Integrând-o, cea germană a găsit spiritul. Poate că prima şi ultima problemă a filozofiei e: curgerea, pierderea, viaţa.

Pentru Stendhal, un roman „e o oglindă care se plimbă pe stradă”. Poate să fie aşa pentru un roman, dar nu e pentru o filozofie. Mă gândesc, chiar, la un mit în genul lui Wilde, mitul oglinzii:
„Ce frumoasă e lumea, şi-a spus spiritul într-o zi. Mă voi face cât mai impersonal, mă voi dizolva şi aşterne ca o apă limpede şi liniştită, voi fi numai aşteptare;
întocmai unei oglinzi, iar lumea se va reflecta în mine aşa cum este ea.” Din ziua aceea spiritul n-a mai văzut nimic.

Eroarea lui Narcis nu e de a se îndeletnici cu sine. E de a se îndeletnici într-un anumit fel cu sine. Narcisismul e un blestem numai pentru cei care, văzând, vor să-şi fixeze imaginea; să rămână la ei înşişi, pentru că sânt perfecţi.
Eroarea lui Narcis e de a fi perfect. E singura lui imperfecţiune.
(Plagiez cumva pe Gide?)

De ce e de neconceput un Narcis feminin? Femeia se priveşte totuşi nespus de mult în oglindă. Dar probabil pentru a vedea acolo pe un altul – care o priveşte.

După o jumătate de oră de convorbire, orice femeie din societate scoate din geantă pudriera ca să se refacă. Recunosc esenţa feminităţii într-un gest ca acesta. Dar şi tot ce e absurd în esenţa feminităţii. Căci femeia înţelege să se refacă aşa cum a fost. Ea nu-şi dă seama că a trecut un anumit timp, în care s-a întâmplat ceva; că a intrat şi ea într-un proces de devenire; că pe faţa ei trebuie să se citească urmele acestei deveniri. Ea nu admite să treacă peste chipul ei umbra unei idei care se va fi rostit, sau să se înscrie undeva cuta unui adevăr. Nu, ea vrea să revină la chipul din faţa oglinzii, la masca adoptată o dată pentru totdeauna. Ce-i pasă că falsifică astfel o întreagă devenire? Ea vrea să rămână aceeaşi.
Într-o lume în care totul devine, ea crede că poate rămâne aceeaşi.

Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esenţial e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii.

Actul de cunoaştere nu e reducere la cunoscut, act de asimilare: a mânca – , aşa cum vor filozofii graşi, în frunte cu tomiştii şi prietenul meu V. E act de înstrăinare, de pierdere, ca şi actul dragostei. E risc. Nu e a-SIMIL-are, ci e ALTER-are. Te devitalizezi dând viaţă. Dar nu poate oricine procrea.

De altfel, nu ştim ce e om bun şi rău, inteligent şi prost, cum nu ştim ce e o femeie frumoasă. Numai inteligenţa, care e plină de răutate, dacă e liberă şi nu slujeşte nimic, vrea să vadă clar. Numai ea categoriseşte şi, fireşte, critică. Dar viaţa e dozaj. Eşti din când în când inteligent, sau eşti mai puţin inteligent azi decât ieri; iar o femeie frumoasă, pe care întâlnirea cu cineva nu o face MAI frumoasă, e una din cele mai triste reuşite ale biologiei.

Nu s-a gândit nimeni să deschidă un institut de înfrumuseţare prin cele sufleteşti. Fiindcă dinăuntru în afară vine frumuseţea. Gândiţi-vă cât de urâte sânt adesea femeile, crispate cum stau sub nevoia de a fi frumoase. Dar daţi-le seninătatea şi stăpânirea, şi vedeţi cum li se destind feţele, cum elimină toxinele şi cum recuceresc frumuseţea care le e dată: de oameni vii.
Dacă am o colaborare la Şcoală poate fac o anexă pentru Institutul de înfrumuseţare.

Am rămas faţă în faţă, încordaţi, cu ochii ţintă unul la altul, traşi parcă de firul acesta întins care ne lega privirile, el câinele şi eu omul. Simţeam că-i e frică de mine şi nu mă putea împiedica să-mi fie frică de el. Nici unul nu se mişca, spre a nu rupe un anumit echilibru creat. Ceva obscur, ceva originar ne lega într-o asemenea unitate, încât simţeam că sântem, el câinele şi eu omul, feţele unui aceluiaşi act existenţial.
Berdiaev are dreptate: omul poate avea relaţii METAFIZICE cu câinele.

Tulburătoare , vorba aceasta a lui Simmel: „viaţa ca totalitate de fiecare clipă”. Aşa o văd acum; aşa este.
În fiecare ceas simţi că eşti un întreg. Ai goluri, fireşte, dar le cunoşti, deci le-ai umplut într-un oarecare fel. Eşti o fiinţă împlinită.
Dar citeşti o carte: cum puteai trăi până acum fără gândurile ei? Legi o prietenie nouă: cum te puteai crede întreg fără ea? Abia acum simţi golul adevărat, golul pe care ar fi trebuit să-l simţi. Dar acum eşti „întreg”.
Totalitate de fiecare clipă. Trăim alături unii de alţii, totalitate lângă totalitate, într-o lume care nu totalizează, dar care SE totalizează, parcă, în noi.

Îmi amintesc de o zi, la doisprezece ani, în care ne-am adunat mai mulţi copii în jurul unui văr mai mare, care pretindea că începuse să cunoască(ce absurdă expresie!) viaţa. N-am întâlnit niciodată mai târziu atâta încordare şi sete de a şti. Totul era suspendat în inimile noastre – „cum este?” – , iar de pe buzele aceluia aşteptam să se desprindă un adevăr vital.

Am găsit încă un om de care mă pot despărţi. Căci un om plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi: „acum ne putem despărţi”. Căci orice v-ar despărţi de acum înainte, sânteţi doi oameni care S-AU ÎNTÂLNIT.
Asta e esenţialul: să te întâlneşti cu celălalt. Finalul – care trebuie să însemne o reluare a tuturor temelor – devine acum posibil. Oamenii aceştia, lângă care stai ceasuri întregi şi care stau ceasuri întregi lângă tine, spre a nu obţine nimic nici unii nici alţii, sânt aşa de anoşti încât nici măcar nu te poţi despărţi de ei.
Număr ceasurile bune după numărul despărţirilor posibile.

De altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi.”
E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Când pleci, e bine să crezi că ai socotelile încheiate.

Ne domină în chip absurd un anumit spirit juridic; un superstiţios respect al contractului. Faci un fel de contract, îţi iei un adevărat angajament faţă de tine, când spui altuia: n-am să fac niciodată asta. Ce absurdă convingerea că „a te ţine de cuvânt” e totul. Descoperi alte sensuri, depăşeşti şi te depăşeşti – dar ai prins să spui că eşti ceva, şi rămâi ce eşti, ce ai fost.
E, în fond, superstiţia celuilalt. Ruşinea de celălalt – din tine.

Îmi plac curbele căilor ferate. Sânt îndeajuns de plecate pentru ca un tren în viteză să nu cadă în afară, dar şi îndeajuns de puţin plecate pentru ca un tren fără viteză să nu cadă înăuntru. Coexistenţa contrariilor.
Ştiu şi inginerii ceva. Dar tot mai mult ştie viaţa.

Urmăresc cu interes, când se opresc două trenuri în staţie, cu ce aviditate se uită oamenii unii la alţii. E prea puţin să spui că vor să întâlnească o cunoştinţă. Nu, e un sentiment metafizic: vor să vadă pe CELĂLALT. Fiecare se vede pe sine în celălalt. Şi râde.

Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur.

Anunțuri

Un răspuns to “Constantin Noica – Cugetări şi aforisme”

  1. Care este sursa acestor citate?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: