BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

Sădeşte-ţi, inimă arsă, florile negre de cenuşă


dincolo de capetele unei lumi descreierate

Ploaia seamănă în mine flori negre şi amare de cenuşă,
cu mâini reci grădinăreşte-n pieptul meu cuprins de febră,
în pieptul animat de-o rană pulsatilă care lesne se aprinde
de la cea mai mică-atingere străină şi arde violent după aceea,
însângerând orice-mbrăţişare, arde straşnic ca o torţă,
arde cu o flacără albastră, arde toate punţile de legătură,
arde pân-la capătul răbdărilor prelungi,
tot aşa cum arde-acuma scrumul de ţigară
între degetele unui fumător de suiciduri viitoare.

Zadarnic îi fac umbră norii-trecătorii
unei tâmple tatuate cu arsuri de gradul trei
şi în felul ăsta speră zvâcnetul să-i liniştească…
În spirală, cârdul ei de-amare gânduri suie
către lumea nimănui,
tot aşa cum, de pe buzele-mi tăcute, -n loc de rugăciuni,
urcă uneori spre ceruri fumul palid de ţigară.

Din cenuşa zilelor de ieri, ca o pasăre în flăcări,
degeaba, inimă, renaşti
şi baţi din aripile tale pulsul orei 7 dimineaţa…
E ceasul la care mă încui în decorul de afară şi-ndelung
contemplu la o ceaşcă de cafea tomnatica risipă.
Din când în când, te vede ochiul meu îndurerat cum treci,
cu trupu-nvineţit prin ploaia
de mere putrede şi frunze moarte
şi -n loc de nume, -ţi strigă o întrebare-amară:
“Încotro aşa te-avânţi,
cu aripa plouată şi sângele stricat?”
Tu te uiţi la dânsul tâmp,
îţi îngiţi limba de emoţii
şi, cât ai zice peşte, cazi din nou
în plasele ţesute de scorpia-tristeţe,
tot aşa cum cade-acuma pe covorul persian
scrumu-mprăştiat de apatia
degetului meu arătător.

Ce se-ntâmplă, nu-nţeleg, cu tine!
Te-ai retras cumva dintre cei vii în muţenia morţilor
şi eu nu ştiu?
Din tine lumea înjurând, a îndrăznit să se retragă?

Încotro acum,
naivule încornorat?

Hai, ridică-te odată
şi scoate-ţi la lumina zilei umbra patrupedă!
Agaţă-i, de doreşti, laţul blestemelor de gât,
înham-o la căruţa burduşită cu târfele-prieteni
şi păşeşte demn printre străini,
aşa cum se cuvine edecarului care străbate
pustiul himerelor deşarte,
trăgând după sine, în visare naufragiat,
flota corăbiilor de hârtie.

Lasă, deci, ploaia lor de vorbe să-ţi cultive rănile-nflorite,
cu o mână rece să-ţi grădinărească-arsura tâmplei, ca pe un stigmat
şi ducă-se-pe-pustii singurătatea lor şchiopătândă
la cules de negre flori şi-otrăvitoare ierburi
pentru coroana ta de spini, suflete al meu, încornoratule naiv.

Tu te uţi la mine ca un dobitoc
la păstorul său epileptic
şi îţi rumegi tăcerile în continuare,

stai şi-asculţi cum rugineşte-n timpanele mele
lătratul umbrelor la stelele ce pică,
tot aşa cum pică fumegând
de la balconul vreunei inimi
chiştocul arzător în craniul descreieratei lumi.

de Bot Eugen


Anunțuri

Niciun răspuns to “Sădeşte-ţi, inimă arsă, florile negre de cenuşă”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: