BotEugen`s Blog
boteugen.wordpress.com

E.M.Cioran – Maxime şi cugetări


Omul o ia din nou de la început în fiecare zi, în ciuda a tot ce ştie, împotriva a tot ce ştie.

Ceea ce venerăm în zeii noştri sunt – IDEALIZATE – înfrângerile noastre.

Cât e de uşor să te crezi zeu cu inima, şi cât e de greu să fii zeu cu spiritul!

Un fulg rătăcitor prin aer este o imagine de zădărnicie mai sfâşietoare şi mai simbolică decât un cadavru.

Trupul e un zăcământ de zădărnicie, în care mucegăieşte gândul nemuririi.

Totul e zadarnic, afară de zădărnicie!

Zâmbetul e incompatibil cu legea cauzalităţii: atâta fascinaţie de inutilitate emană el.

După fiecare noapte suntem mai goliţi: misterele, ca şi suferinţele, ni s-au scurs în vise.

Cât poate să conteze viitorul, această jumătate a timpului, pentru cel împătimit de veşnicie?

Marile însuşiri nu exclud marile vicii: dimpotrivă, le cheamă şi le adâncesc.

Un viciu mic întrece în eficienţă o virtute mare.

A trăi înseamnă: să crezi şi să speri – să minţi şi să te minţi.

Fiecare om poartă nu numai viaţa, dar şi moartea sa. Viaţa nu este decât o îndelungă agonie.

Cu cât sunt mai avantajat dacă trăiesc astăzi, decât dacă aş fi trăit în Egiptul de acum 4000 de ani?

Viaţa nu ţine decât durata fiorurilor noastre. În afară de ele, ea-i pulbere vitală.

Viaţa şi cu mine suntem două linii paralele ce se întâlnesc în moarte.

Viaţa neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei şi vulgarităţii. Cine ar suporta-o fără coeficientul ei de irealitate?

Viaţa inventează întruna: viaţa este romanul materiei.

Cel care nu se adoră pe sine însuşi nu s-a născut încă.

Viaţa lipsită de utopie devine sufocantă; lumea are nevoie de un nou delir, altfel e condamnată la fosilizare.

Utopia este o dezertare teoretică din faţa realităţii. Defectul utopiilor este că au încercat să elimine din viaţă ceea ce are ea mai durabil: tragedia.

Utopia este grotescul în roz, nevoia de-a asocia fericirea cu devenirea. Pe scurt, o feerie monstruoasă.

Societatea incapabilă să zămislească o utopie şi să i se consacre e ameninţată de scleroză şi ruină.

De când folosul a apărut în lume, lumea nu mai e. Nu mai e în farmec.

Oamenii nu ştiu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvârşirea.

Aşa se face că într-o lume în care totul e vrednic de ură, ura devine mai vastă decât lumea şi, depăşindu-şi obiectul, se anulează pe sine.

Numai tristeţea oferă climatul prielnic înfloririi ideilor.

Tot ce-i uitare ne uzează substanţa; remuşcarea este la antipodul uitării.

Cu cât un imperiu se umanizează, cu atât sporesc contradicţiile ce-i vor fi fatale.

Umilinţa este un viciu. Căci răpeşte atât omului, cât şi lumii, farmecul şi valoarea.

Ne place să ne prosternăm, dar şi mai mult să-i renegăm pe cei în faţa cărora ne-am umilit.

Avem de ispăşit pentru cel mai mic atentat la adresa acestui univers, creat pentru indiferenţă şi stagnare; mai devreme sau mai târziu, ne vom căi că nu l-am lăsat neatins.

Spiritul descoperă Identitatea; sufletul, Plictisul; trupul, Lenea. Este unul şi acelaşi principiu de invariabilitate, diferit exprimat sub cele trei forme ale căscatului universal. Acelaşi spirit descoperă Contradicţia; acelaşi suflet, Delirul; acelaşi trup, Frenezia, şi asta pentru a zămisli noi irealităţi, pentru a se sustrage unui univers prea asemănător.

Fiecare e pentru sine unicul punct fix în Univers. Universul începe şi se sfârşeşte cu fiecare individ, fie el Shakespeare sau ultimul amărât: căci fiecare individ îşi trăieşte în absolut meritele sau nulitatea.

Timpul e un anotimp al veşniciei; o primăvară funebră a eternităţii.

Nimeni nu găseşte un absolut în afară, ci numai înăuntru.

Orice se poate înăbuşi în om, dar nu şi setea lui de absolut, care ar supravieţui distrugerii templelor şi chiar dispariţiei religiei de pe pământ.

Adevărul este o eroare exilată în eternitate.

Suntem atât de corupţi, încât excesele, revărsările de admiraţie calculate şi false le acceptăm ca atare şi fără să roşim.

Admiraţia, uzându-ne substanţa, până la urmă ne deprimă şi ne demoralizează; atunci ne întoarcem împotriva CELUI ADMIRAT.

Ambiţia este un drog: cel ce i-a dat de gust devine un dement potenţial.

Orice dualism este o otravă.

Dracii de-ar gusta din amarul sângelui ar înnebuni de tristeţe. Parcă se dezgheaţă lacrimi în el… Cine-mi va fi plâns în sânge?

De n-ai fi regretat nicicând că n-ai aripi, pentru a nu pângări natura cu paşii cruzi ai omului, n-ai iubit niciodată acest pământ.

Existenţa omului e aventura cea mai de seamă şi cea mai ciudată din câte a cunoscut natura.

Fără boală – şi acum am fi în rai.

De îndată ce sănătatea ne lasă, nu mai visăm decât raiul şi iadul.

Suntem cu toţii nişte bolnavi, unii – potenţiali – mulţimea celor sănătoşi, un soi de omenire apatică, inofensivă -, iar ceilalţi, bolnavii propriu-zişi, minoritate clinică şi pătimaşă.

Bogăţia lăuntrică rezultă din conflictele pe care le întreţii în tine însuţi.

Slăbiciunea de caracter se trage cel mai adesea dintr-o memorie deficitară.

Orice formă de posesiune degradează, înjoseşte, îl stârneşte pe monstrul aţipit în fiecare din noi. Să dispui fie şi numai de-o mătură, să socoteşti un lucru, oricare, drept bunul TĂU înseamnă să participi la degradarea generală. Ce mândrie să descoperi că nu-ţi aparţine nimic, ce revelaţie!

O civilizaţie se dovedeşte fecundă în măsura în care-i incită pe ceilalţi s-o imite; încetează să-i mai fascineze? – se va reduce la o masă de cioburi şi ruine.

Dacă lepra m-ar cuprinde, n-aş condamna bucuria altuia. Căci în orice condamnare există multă invidie.

Succedaneu al junglei, conversaţia permite sălbăticiei din noi să se consume fără daune imediate pentru semenii noştri. Dacă, dintr-o toană a unei puteri malefice, ne-am pierde darul vorbirii, nimeni n-ar mai fi în siguranţă.

Cunoaşterea este o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii.

Asaltaţi de spaime, nu puţini dintre noi amintesc de un Nero care, în lipsa unui imperiu, dispune doar de propria-i conştiinţă – ca s-o hărţuiască şi s-o tortureze.

Oare ne-am apuca de cea mai măruntă lucrare fără convingerea secretă că absolutul depinde de noi, de ideile şi faptele noastre, şi că-i putem asigura izbânda într-un răstimp destul de scurt?

Trăim cu adevărat încercând o pasiune cu contrariul ei. Când urci o pantă fii simultan în punctul simetric al scoborâşului. În felul acesta nimic nu-ţi scapă din putinţele de-a fi.

Orice convingere este făcută în primul rând din ură şi doar după aceea din iubire.

Totul în noi e prea cumpătat, până şi nebunia noastră.

Cunoaşterea a ridicat un zid de neîntrecut între om şi fericire. Suferinţa nu e decât conştiinţa Absolutului.

Toţi avem pasiunea crimei, fără excepţie: atentat contra celor din jur sau contra noastră înşine. Numai că în noi rămâne neîmplinită, astfel că faptele noastre, oricare-ar fi ele, provin din neputinţa de a ucide sau de a ne ucide.

Totul depinde de momentul când ucizi: crima în plină glorie întăreşte autoritatea prin frica sacră pe care o inspiră.

A crea înseamnă să-ţi laşi moştenire suferinţele, să vrei ca ceilalţi să le cunoască şi să le asume, să se pătrundă de ele şi să le retrăiască. Lucrul acesta este valabil pentru un poem: poate că e valabil şi pentru cosmos.

Cunoaşterea ruinează iubirea: pe măsură ce ne pătrundem propriile taine, creşte şi ura faţă de semenii noştri, tocmai pentru că ne seamănă.

Cunoaşterea, stârnindu-ne şi ascuţindu-ne pofta de putere, ne duce inexorabil la pierzanie.

Cuvântul, acest pumnal invizibil.

Trădarea care vizează un obiect precis, chiar dacă presupune dezonoarea sau moartea, nu e misterioasă.

Toleranţa nu-i poate seduce pe tineri.

Toleranţă şi neputinţă sunt sinonime.

Devenim toleranţi doar în măsura în care ne pierdem vigoarea şi suntem prea istoviţi ca să-i mai chinuim pe ceilalţi cu dragostea sau ura noastră.

Orice democrat e un tiran de operetă.

O lume fără tirani e la fel de plicticoasă ca o grădină zoologică fără hiene.

Începi prin a-i face pe alţii să tremure, dar ceilalţi sfârşesc prin a-ţi transmite spaimele lor. Iată de ce tiranii trăiesc, şi ei, sub teroare.

Tiranii, înzestraţi cu instinctul poruncii, nu se coboară la dialog şi nici la argumente, ci ordonă, decretează şi nu catadicsesc să-şi justifice faptele.

Sensibilitatea faţă de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent.

Timpul e un suiş spre nefiinţă.

Nu atârnă timpul în ridurile bătrâneţii şi nu e fiecare cută un cadavru temporal?

Nopţile albe – singurele negre – te fac un adevărat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund…

Orice om care aderă la timp este slugă.

N-a sosit timpul când trebuie să declarăm război pe moarte şi viaţă timpului? Şi nu este timpul duşmanul nostru, al tuturora?

Ştiinţa a făcut din noi zei înainte chiar să merităm să fim oameni.

Dacă deşertul nostru lăuntric s-ar materializa, nu ne-ar copleşi imensitatea lui?

Prăpastia între suflet şi simţuri face soarta sinonimă osândei.

Discipolul nu respiră şi nu se eliberează decât la moartea maestrului.

Ne resemnăm, eventual, cu superioritatea unui mort, dar niciodată cu-a unuia în viaţă: până şi simpla lui existenţă ne stă în faţă ca un reproş, ca un blam. Ne sufocăm în preajma celor ce ne sunt emuli sau modele.

Omul suferă de o neputinţă de vacanţă a neliniştii.

A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva.

Nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în mine.

Cel care tremură visează să-i facă pe ceilalţi să tremure, cine trăieşte în spaimă sfârşeşte în ferocitate.

Somnul n-are alt rost decât uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează în el.

Ceea ce am mai bun în mine, datoresc suferinţei: dar şi ceea ce am pierdut din viaţă, nu mai puţin ei se datoreşte. Din asest motiv suferinţa nu poate fi nici blestemată, dar nici iubită.

Omul preferă adesea să dospească în frica lui decât să-nfrunte spaima de a fi el însuşi.

Deosebirea dintre iad şi rai nu poate fi decât aceasta: în rai poţi dormi cât vrei, în iad niciodată. N-a pedepsit Dumnezeu pe om luându-i somnul şi dându-i cunoaşterea? Este imposibil să iubeşti viaţa când nu poţi dormi.

Sinuciderile sunt oribile chiar prin faptul că nu se fac la timp, că ele întrerup o soartă, în loc s-o încunune. Un sfârşit trebuie grădinărit.

Omul îşi dibuieşte soarta, mândru şi trist de a nu o găsi.

Cine nu simte că se duce la fund – chiar atunci când lucrează şi creează pozitiv, când e notar sau geniu – nu înţelege nimic din natura specifică a soartei umane.

O societate ce se vrea perfectă ar trebui să aducă la modă cămaşa de forţă sau s-o declare obligatorie. Căci omul făptuieşte doar ca să facă rău.

Singurătatea te transformă într-un Cristofor Columb navigând spre continentul propriei inimi.

Cine nu-i pândit de chemările sfârşitului, are timp nesfârşit. Şi de aceea nimic nu îndeplineşte. Orice înfăptuire derivă din obsesia statornică a morţii.

Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea şi ce uşoară trebuie să fie ultima!

Singurătatea, mai mult decât un dat, e o misiune: să te înalţi la ea şi s-o asumi înseamnă să renunţi la sprijinul josniciei care asigură izbânda oricărei făptuiri.

Pe omul de acţiune îl interesează nu actul în sine, ci scopul, intenţia actului.

Toţi oamenii care aruncă o privire peste trecutele lor ruine îşi închipuie – pentru a evita ruinele viitoare – că le stă în putere să reînceapă ceva cu totul nou. Dar nimic nu se întâmplă.

Cine se revoltă, cine se răzvrăteşte? Arareori sclavul, ci aproape totdeauna asupritorul devenit sclav.

Oricât de sus ne-am înălţa, rămânem robii propriei noastre naturi, ai decadenţei originare.

Resemnarea este o inerţie a sufletului abandonat unui prizonierat cosmic din lipsă de tensiune lăuntrică. Orice resemnare este un jug domol, o ofensă adusă elanului prometeic al spiritului.

Să renunţi la numele tău, înseamnă să te condamni la inacţiune; să-l asumi, înseamnă să te degradezi.

Capacitatea de renunţare constituie singurul criteriu al progresului spiritual.

Victoria înseamnă să renunţi, să te retragi senin, fără regrete şi mai ales fără melancolie.

Anomalie sau miracol, renunţarea (la putere), sfidare a esenţei, a identităţii noastre, e un fenomen ce se produce doar în momente de excepţie, caz-limită ce-l delectează pe filozof şi îl descumpăneşte pe istoric.

Mult orgoliu şi suferinţă sunt în orice renunţare.

Religiile se apropie de regimurile autoritare deoarece, întocmai ca şi ele, deşi cu alte metode, vor să îmblânzească omul, să-i înfrângă firea, megalomania nativă.

Să nu te răzbuni, înseamnă să te laşi măcinat de ideea iertării, să te înfunzi, să te împotmoleşti în ea, să te laşi întinat de ura coclită în tine.

Desigur, răzbunarea nu-i dulce totdeauna: o dată împlinită, te simţi INFERIOR victimei tale, te pierzi în subtilităţile remuşcării; răzbunarea îşi are şi ea otrava ei.

Într-un suflet atins de vidul lumii, obsesia răzbunării e o hrană dulce şi întăritoare, un element substanţial în clipe, o furie ce naşte sensuri peste nonsensul general.

Să faci RĂU e uşor: oricine izbuteşte; în schimb, să asumi răul în mod explicit, să-i recunoşti realitatea implacabilă e o ispravă neobişnuită.

Suntem înecaţi în rău. Nu vreau să spun că toate actele noastre sunt rele fără excepţie; dar, când ni se întâmplă să comitem unele bune, suferim, pentru că ne contrazicem pornirile spontane: practicarea virtuţii se reduce la un exerciţiu de penitenţă.

Femeile sunt nişte nulităţi simpatice.

Dacă am pune pe talerul unei balanţe răul pe care cei “puri” l-au revărsat asupra lumii, şi pe celălalt taler răul făcut de oamenii lipsiţi de principii şi scrupul, primul taler ar atârna mai greu.

Raţiunea construieşte viaţa pe ruina inimii.

Raţiunea e rugina vitalităţii noastre. Cel care ne împinge la aventură este nebunul din noi.

Cu cât ne cunoaştem rănile mai bine, cu-atât ne par mai inseparabile de condiţia noastră de neizbăviţi.

La ieşirea din adolescenţă eşti prin definţie fanatic.

Dacă aş pune mâna pe putere, prima grijă ar fi să-mi lichidez prietenii.

Puţini sunt cei pe care setea de putere să nu-i fi încercat într-o măsură sau alta: ne este naturală.

E suficient să fi ajuns o singură dată să comanzi, ca dorinţa de putere să te facă virtual un dictator.

Cu cât o idee conţine mai multe promisiuni imediate, cu atât are şanse de-a triumfa.

Multe naţiuni au nevoie, pentru a se menţine şi dezvolta, de o anume doză de teroare.

Iubirea de bani, de lux, de viciu, aceasta-i civilizaţia.
Un popor simplu şi cinstit nu se deosebeşte de plante.

Popoarele care nu se ofilesc n-au trăit niciodată.

Un popor reprezintă nu atât o sumă de idei şi de teorii, cât mai ales de obsesii.

Aşa cum este, poporul reprezintă o invitaţie la despotism. De la potop şi până la Judecata de apoi, nu poate aspira decât să-şi îndeplinească onest vocaţia de învins.

Stările de mare încordare, fie ele de extaz, fie de chin, ne fac impermeabili plictiselii.

Neîndoielnic, nimic nu ne va reconcilia cu plictisul.

Suntem prea corupţi şi prea nerăbdători pentru a şti să ne plictisim pe îndelete, să respirăm şi nimic mai mult, să suportăm cu demnitate nedreptatea de a fi, să refuzăm aşteptarea, jugul speranţei, să căutăm o cale de mijloc între cadavru şi duh.

Substanţa duratei e plictiseala, iar a luptei în durată, desperarea.

La toate întrebările noastre răspunsul Plictiselii e acelaşi: lumea asta e o lume răsuflată.

Numai în sentimentul păcatului eşti om în sensul propriu al cuvântului. Căci a fi om înseamnă a te identifica la orice latitudine a pământului şi a inimii cu fenomenul căderii.

Singurul rost al pământului e să înghită lacrimile muritorilor.

Omul a pierdut simţul marilor tăceri, al marilor linişti, ce îmbată fiinţa cu arome de eternitate.

Orice câştig este o pierdere, precum orice pierdere este un câştig.

Am pierdut născându-ne tot atât cât vom pierde murind. Totul.

Este îngrozitor când te gândeşti că după moarte îţi sunt definitiv pierdute o zi cu soare, un zâmbet sau un prieten; dar este de o mie de ori mai îngrozitor să fi pierdut, deja trăind, toate acestea.

Nu cred că Dumnezeu să fi făcut pe Eva din coasta noastră, căci atunci ar trebui să ne înţelegem cu ea şi altundeva decât în pat.

După femei alergi din frică de singurătate şi rămâi cu ele dintr-o sete egală acelei frici.

De câte ori nu mă ispitesc presimţiri de extaz, de atâtea ori mă simt obiect.

Orice-ai face pentru femeie, nu poţi avea decât un cult, chiar misogin fiind. Cu fruntea pe sâni, te despământeneşti cu tot pământul.

Poţi trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil.

Cele două tipuri de filozofi: cei ce gândesc asupra ideilor şi cei ce gândesc asupra lor înşişi. Deosebirea dintre silogism şi nefericire…

Ce-i un artist? Un om care ştie tot – fără să-şi dea seama. Un filozof? Un om care-şi dă seama, dar nu ştie nimic.

Pentru un filozof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei. Eşti predestinat să trăieşti în preajma categoriilor sau în preajma ta. În felul ultim, filozofia este meditaţia poetică a nefericirii.

Aţipind reflexele, trezeşti reflexiile. Gândeşti doar când se opreşte viaţa.

Un gând seacă mări, dar nu poate usca o lacrimă.

A gândi – adică a-ţi lua pietre de pe inimă. Fără răsuflătoarea cugetelor, mintea şi simţirea s-ar înăbuşi.

Gândurile vanitoşilor, înfumuraţilor şi cochetelor zboară între oglindă şi cimitir.

Oricine are geniu când doarme; nu-i nici o diferenţă între visele unui băcan şi ale unui poet.

E limpede că omul nu va mai ajunge niciodată la gloria-i trecută, căci nimic nu prevesteşte că va mai putea zămisli într-o bună zi un rival al lui Bach sau Shakespeare.

În orice geniu coexistă un mistificator şi un Dumnezeu.

Gloria se dobândeşte doar în detrimentul celorlalţi, care-o vânează şi ei; până şi reputaţia se obţine cu preţul a nenumărate nedreptăţi.

Gloria, o dată obţinută, cât preţuieşte oare, de vreme ce ne face cunoscuţi şi ne impune doar generaţiilor prezente şi viitoare, excluzându-ne însă din trecut?

Hainele se interpun între noi şi rosturile noastre, creând o iluzie de putere şi neatârnare. Doar când te trezeşti gol ţi-aduci aminte că exişti şi că eşti muritor.

Haosul pândeşte lumea la toate colţurile.

Orice stare de har izvorăşte dintr-o foame cultivată, voită.
O omenire ghiftuită produce sceptici, niciodată sfinţi. Oricine mănâncă pe săturate e spiritualiceşte condamnat.

De ce să ne mai răzvrătim împotriva simetriei acestei lumi, când Haosul însuşi nu poate fi decât un SISTEM de dezordine?

Le iertăm celorlalţi bogăţiile lor dacă, în schimb, ne lasă libertatea de-a muri de foame ÎN FELUL NOSTRU.

Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!

Nici o amăgire sub cer nu te va face paralel soartei.

Armonia, universală sau nu, n-a existat şi nu va exista niciodată.

Nu acţionăm decât sub fascinaţia imposibilului.

Infernul nu cunoaşte bunele maniere.

Ne îndreptăm spre infern în măsura în care ne depărtăm de viaţa vegetativă, a cărei pasivitate ar trebui să fie soluţia universală, răspunsul suprem la toate întrebările noastre.

Să fie-atât de mare distanţa dintre infern şi un rai deprimant?

Inteligenţa nu înfloreşte decât în epocile când credinţele se veştezesc, când articolele şi perceptele lor îşi pierd din rigoare.

Avarul merită să fie preţuit, dar nu pentru bani, ci pentru avariţie, adevărata lui comoară.

Fără invidie n-ar exista evenimente, nu ar fi lume, pur şi simplu.

Când invidia te părăseşte nu mai eşti decât o insectă, un nimic, o umbră. Şi un bolnav. Pe când dacă te sprijină, ea compensează slăbiciunile orgoliului, îţi veghează interesele, biruie apatia, săvârşeşte minuni.

Invidia, care dintr-un poltron face un temerar, dintr-un iepure un tigru, biciuieşte nervii, înfierbântă sângele, transmite trupului un freamăt ce-l menţine în formă.

Întotdeauna producem şi ne agităm mai eficient din invidie şi lăcomie decât din nobleţe sau generozitate.

Toţi oamenii sunt mai mult sau mai puţin invidioşi; oamenii politici sunt invidioşi în mod absolut.

Să te apuci de-o treabă, oricare ar fi ea, chiar şi cea mai neînsemnată, înseamnă să plăteşti tribut invidiei, supremă prerogativă a celor vii, lege şi motor al făptuirii.

Zefleameaua a înjosit totul, făcând din toate un pretext, cu excepţia Soarelui şi a Speranţei, a celor două condiţii ale vieţii: astrul lumii şi astrul inimii, unul strălucitor, celălalt invizibil.

Chiar dac-am fi la un pas de paradis, ironia izbuteşte să ne îndepărteze de el.

Istoria e mânată de oameni care-şi pipăie necontenit pulsul.

Parfumul e istoria unei flori, precum spiritul a unui individ.

Istoria-i o lecţie de inumanitate.

Istoricul, sceptic prin meserie, temperament şi opţiune, se situează dintru început în afara Adevărului.

Nu e oare istoria, în ultimă instanţă, rezultatul fricii noastre de plictiseală, ce ne va face mereu să îndrăgim savoarea şi noutatea dezastrulu, să prefacem orice urgie în locul stagnării?

Istoria – cadru în care făptuim contrariul aspiraţiilor noastre şi le denaturăm neîncetat – cu sguranţă că nu-i de natură angelică.

Ar fi greu să ne închipuim o lume în care toţi ar iubi totul.

Iubirea adoarme cunoaşterea; trezită, cunoaşterea ucide iubirea.

Echivocul iubiri pleacă din faptul că eşti fericit şi nefericit în acelaşi timp, chinul egalând voluptatea într-un vârtej unic.

În fond iubim, ca să ne apărăm de vidul exstenţei.

Dimensiunea erotică a fiinţei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi şi din afară de noi.

În afară de Creaţia şi Dstrugerea lumii, toate încercările sunt nimicuri.

Scepticismul e sadismul sufletelor rănite.

Îndoiala nu e decât fructul exasperării şi resentimentelor, instrumentul, parcă, de care jupuitul de viu se slujeşte pentru a suferi şi a-i face şi pe ceilalţi să sufere.

Îndoielile sunt partea celui care, inapt deopotrivă pentru iubire şi ură, nu poate opta pentru nimic, nici măcar pentru sfâşierile lui.

Înflorirea devenirii noastre: drum cu înfăţişare glorioasă, şi care duce la eşec.

Epoca prielnică înfloririi cezarilor coincide cu sfârşitul unui ciclu de civilizaţie.

Nu există înţelept genal.

Înţelepciune şi revoltă: două otrăvuri.

Am mai multă stimă pentru un om cu dorinţele contrariate, nenorocit în dragoste şi disperat, decât pentru un înţelept rece, de o impasibilitate orgolioasă şi respingătoare.

Să nu uiţi jignirea – iată unul din secretele reuşitei, o artă pe care o posedă toţi oamenii cu convingeri ferme.

Nu numai insultele “uitate” sau suportate în tăcere, dar şi cele la care am răspuns ne rod, ne macină, ne obsedează până la sfârşitul vieţii.

Jigneşte-mă pentru a-mi da forţa de a te ucide.

Orice clipă îmi pare o repetiţie la Judecata din urmă.

Viaţa nu-i viaţă fără lacrimile de fericire ale suferinţelor prilejuite de ea.

N-am plâns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gânduri. Şi nu sunt gândurile acestea tot atât de amare ca lacrimile?

Nu explici un paradox, precum nu explici un strănutat. De altfel, nu-i paradoxul un strănutat al spiritului?

Nu există alt paradis decât cel din străfundul fiinţei noastre, ca într-un eu al eului; dar pentru a-l găsi acolo, mai trebuie să fi cutreierat totalitatea paradisurilor, revolute şi posibile, să le fi iubit şi urât cu orbirea fanatismului, să le fi cercetat şi respins mai apoi cu competenţa decepţei.

niciun răspuns to “E.M.Cioran – Maxime şi cugetări”

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: